“O parte dintre mediatorii sanitari sunt folosiţi ca agenţi electorali, ca femei de serviciu în primărie, pe post de secretare care îndosariază documente…În anul 2006, erau angajate aproximativ 300 de persoane. În momentul în care se va finaliza descentralizarea, vor mai rămâne în jur de 200 de persoane care vor fi angajate de autorităţile locale,” susţine Daniel Rădulescu, director al organizaţiei Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate şi coordonatorul proiectului meditatorilor sanitari, timp de 6 ani.
În timp ce autorităţile din România se laudă la nivel internaţional cu succesul programului de mediere sanitară, descentralizarea sistemului medical românesc îi afectează din plin pe mediatorii care lucrează în comunităţile de romi. Consideraţi o punte de legătură între comunitate şi medici, mediatorii sanitari bat pe la uşile primăriilor pentru a fi angajaţi, după ce au fost lăsaţi de izbelişte de Ministerul Sănătăţii şi Direcţiile de Sănătate Publică. Potrivit Ministerului Sănătăţii, la sfârşitul anului 2008 erau angajaţi 498 de mediatori pentru comunităţile de romi. Numărul mediatorilor sanitari angajaţi a crescut treptat din anul 2002, când 174 de mediatori activau în 308 comunităţi de romi. La data de 1 septembrie 2006 în sistem se regăseau 282 de mediatori sanitari.
În luna mai 2009, Ministerul Sănătăţii a emis un ordin prin care, începând cu 1 iulie 2009, mediatorii sanitari treceau în subordinea autorităţilor locale, acolo unde există comunităţi de romi,.Acelaşi ordin spune că salariile mediatorilor trebuie asigurate de primării, care, la rândul lor, urmează să-şi primeasca banii de la Ministerul Sănătăţii. Tot până la 1 iulie trebuia semnat şi un protocol între Direcţia de Sănătate Publică şi primăriile vizate, prin care acestea se angajau să preia cadrele sanitare.
“Noi am încercat să-i convingem, însă fără nici un rezultat”
La nivelul judeţului Gorj, 28 de primării trebuiau să respecte ordinul ministrului. Iniţial, primarii din localităţile Plopşoru, Băleşti, Slivileşti, Tismana şi Runcu au refuzat să preia cadrele medicale. „Pur şi simplu nu vor să preia asistenţii comunitari, însă nu au de ales, până la urmă îi vor accepta fiind vorba de un ordin al Ministerului Sănătăţii. Mai mult decât atât, Ministrul Sănătăţii Ion Bazac ne-a cerut o listă cu primăriile din judeţ care nu vor să semneze protocolul, noi am făcut-o şi o să o trimitem.” preciza atunci Cătălin Ionuţ Manciu, Director Medical în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Gorj. La rândul lor, primarii susţineau că nu vor să mai facă angajări, că nu văd sensul acestor salariaţi în primărie, că nu au fonduri să-i plătească, că o să ia oamenii pe care îi vor, sau că, pur şi simplu, vor aştepta şedinţa de Consiliu Local pentru a lua vreo hotărâre. “Noi am încercat să-i convingem, însă fără nici un rezultat”, a mai spus Cătălin Manciu. Acum doar localităţile Tismana şi Runcu refuză preluarea mediatorilor sanitari. În celelalte localităţi Cătălin Manciu a apelat la toţi factorii de decizie din judeţ pentru a le forţa mâna primarilor. A apelat chiar şi la prefectul judeţului pentru a face lobby pe lângă primari pentru ca aceştia să respecte legea.
Organizaţia Romani Criss, iniţiatoarea proiectului de mediere sanitară, a primit până în prezent 25 de sesizări legate de problemele cu care se confruntă mediatorii sanitari după descentralizare. “Primarii ziceau că nu au fonduri, că nu au nevoie de mediatori sanitari.” a declarat Nicoleta Biţu, coordonator de programe al organizaţiei Romani Criss.
Lobby pe lăngă primari
În localitatea Paşcani, din judeţul Iaşi, organizaţia Romani Criss a documentat situaţia a patru mediatoare sanitare pe care autorităţile locale nu vor să le angajeze. Coordonatoarea centrului local de sprijin pentru mediatoarele sanitare, Carmen Andrei spune că: “din luna iulie, am avut în total 18 mediatoare, pe care autorităţile publice locale nu au vrut să le preia. Împreună cu Directia de Sănătate Publică Iaşi şi Consiliul Judetean am făcut lobby pe lângă autorităţile locale. La Paşcani, primarul nu a vrut să le preia pe cele patru mediatoare, care deocamdată au un statut incert. Sper că lucrurile se vor rezolva”. Cele patru femei – Cătălina Lazarica, Mihaela Olaru, Mihaela Cercel şi Gabriela Prodănescu – aşteaptă în continuare să fie angajate de Primăria Paşcani. Una dintre mediatoare spune că: „Au fost probleme în primele luni, acum nu ştim, să vedem ce se va întâmpla cu reînnoirea contractului asta pe anul 2010. Acum s-a mai ameliorat situaţia, dar prima dată primarul nu a fost de acord cu angajarea, mai ales că noi eram patru mediatoare sanitare în Paşcani. Nu au vrut să ne accepte pe toate patru, dar în final s-a hotărât să rămânem toate patru.”
Directorul organizaţiei Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate – SASTIPEN, Daniel Rădulescu spune că: “Autorităţile din România nu sunt pregătite să preia programul de mediatori. Ministerul trebuia să descentralizeze acest program treptat. Mai întâi trebuia să dea drumul mediatorilor la nivelul marilor oraşe unde capacitatea financiară a primăriilor e mai mare. Trebuia să se meargă pe programe pilot. Aşa a dat drumul la toată lumea către autorităţi. Cine îi mai gestionează acum pe mediatorii sanitari? Nimeni”.
Nicoleta Biţu spune că odată cu descentralizarea, Ministerul Sănătăţii, prin Direcţiile de Sănătate Publică, şi-a luat mâna de pe mediatorii sanitari: “În momentul acesta descentralizarea nu e benefică, dar pe termen lung va fi. Descentralizarea trebuia să înceapă în Bucureşti, după care să fie implementată la nivelul celorlalte oraşe.”
Criza economică
Pe lângă problemele cu autorităţile locale, mediatoarele sanitare au fost afectate şi de criza economică prin care trece România. Dacă atunci când se aflau în subordinea Direcţiilor de Sănătate Publică salariul mediu al unei mediatoare era în jur de 800 de RON, acum primesc un salariu mediu de 650 de RON pe lună. Astfel, mediatorul sanitar primea pe lângă salariul minim pe economie şi câteva sporuri semestriale. “înainte de 1 iulie 2009 de la Direcţia de Sănătate Publică primeam al 13-lea salariu plus o primă de stabilitate. Acum prima de stabilitate pe care o primeam de două ori pe an, nu o mai primim. Nici al 13-lea salariu. A venit o circulară din partea Ministerului de Finanţe şi din parte Ministerului Sănătăţii prin care se renunţa la acordarea ei, fiind vorba de prime care se acordau bugetarilor şi constau într-un procent din salariu” spune Carmen Andrei. La rândul său, mediatoarea sanitară Gabriela Prodănescu povesteşte : “Când eram angajată la Direcţie salariul era foarte bun şi eram mulţumită pentru că primeam şi sporul de vechime şi al 13-lea salariu. Primeam în mână cam 790 de RON. Acum, cu o vechime de un an şi trei luni primesc cam 640 de RON”.
Probleme de sănătate
În Europa speranţa de viaţă a populaţiei de etnie romă este cu zece ani mai mică decât a celorlalţi cetăţeni. Membrii acestei etnii sunt mai expuşi afecţiunilor de mediu, lipsei vaccinării şi a malnutriţiei la copii; de asemenea, se identifică şi vulnerabilibatea la dependenţa de droguri şi alcool, iar lipsa educaţiei sexuale îi face vulnerabili la bolile transmisibile sexual. Actualul sistem de sănătate din România îşi are începuturile în anul 1997, când, după aproape 50 de ani de sistem monopolizat de stat – centralizat şi centrat pe îngrijiri spitaliceşti – a intrat în vigoare Legea 145 din 1997, care prevede relaţii contractuale între furnizorii de servicii medicale şi beneficiari, prin intermediul Caselor de Asigurări de Sănătate, care gestionează fondul unic al asigurărilor de sănătate. În prezent, aproximativ 3 milioane de persoane din România nu contribuie la fondul unic al asigurărilor de sănătate.
Starea de sănătate a romilor din România este din ce în ce mai şubredă. Una din cauzele acestei stări rămâne accesul dificil al membrilor comunităţilor de romi la sistemul public de sănătate, din cauza lipsei documentelor de identitate. Pe de altă parte, romii care au dreptul la asistenţă medicală nu au acces la informaţii despre serviciile medicale de care ar putea beneficia. Romii sunt nemulţumiţi de sistemul de sănătate deoarece întâmpină dificultăţi în procurarea medicamentelor, disfuncţionalităţi în programul dispensarelor sau se lovesc de lipsa de interes a cadrelor sanitare pentru pacienţi. Cu toate acestea atitudinea medicilor faţă de pacienţii de etnie romă este diferită – de la cei care refuză să îi consulte până la cei care îi asistă voluntar, inclusiv pe cei neasiguraţi.
Una dintre cele mai vechi mediatoare sanitare este Rubina Ferariu, care în prezent lucrează la Primăria Botoşani. De-a lungul timpului a trebuit să lupte cu prejudecăţile oamenilor. Îşi aminteşte că atunci când lucra pentru comunitatea de romi din Ştefăneşti, la cabinetul medical din comună lucrau doi medici de etnie maghiară. “Unu, care lucrează şi acum la cabinet a încurajat programul de mediere sanitară, pentru că e mai deschis. El a venit de undeva din Ardeal şi avea altă concepţie, altă mentalitate şi vizavi de comunicare cu romii, dar şi despre cum puteau accede romii la serviciile de sănătate publică. Celălalt medic spunea că ţiganii nu stau la rând, că nu se spală, că fac gălăgie. Dar astfel de lucruri se întâmplă şi la populaţia majoritară, nu numai la romi”, a spus Rubina Ferariu.
De la success la eşec
În urma conflictelor de la începutul anilor 1990, organizaţia Medici fără frontiere a venit în România să-i consulte şi să-i vaccineze pe copiii din comunităţile de romi implicate în acele incidente. Daniel Rădulescu spune că: “De atunci s-au încercat programele de dezvoltare comunitară pe domenii sectoriale, după ce s-a identificat că cei mai mulţi dintre copii nu sunt vaccinaţi. Prima măsură a fost ca o persoană din comunitate să fie o punte de legătură între doctor şi pacienţi.”
În perioada 1996 – 1998, plecând de la proiectul de mediere şcolară, Organizaţia Romani Criss – Centrul Rromilor pentru Intervenţie Socială şi Studii – a demarat un proiect prin prin care a încercat să îmbunătăţească starea de sănătate a comunităţilor de romi, prin formarea mediatorilor sanitari. “Atunci au fost alese 8 femei de etnie romă, care au lucrat ca mediatori sanitari, dar erau formate ca infirmiere pentru că nu exista meseria de mediator în nomenclatorul de meserii. Aceste femei au fost rugate la finalul proiectului să facă o iniţiativă comună pentru a primi în continuare finanţare europeană. Aşa s-a ajuns la proiectul de mediere sanitară.” povesteşte Daniel Rădulescu.
Proiectul nu a mai beneficiat de finanţare până în anul 1999 când Comitetul Catolic Împotriva Foamei şi pentru Dezvoltare din Franţa a alocat suma de 15.000 de dolari pentru continuarea proiectului. Atunci au fost angajate şase persoane printre care se afla şi un bărbat. Fişa de post era destul de complexă pentru un mediator sanitar care nu avea cunoştinţe medicale şi nu era format ca un profesionist în domeniul sănătăţii. Toate activităţile lor s-au limitat iniţial la facilitarea şi medierea accesului la serviciile medicale, pentru că mediatorii a fost formaţi iniţial să se plieze pe nevoile comunităţii. Un an mai târziu, cu aceleaşi persoane, dar fără mediatorul bărbat, “am început parteneriate cu autorităţile locale, fiind un concept nou oamenii erau foarte reticenţi. Acum îmi dau seama că atunci am făcut o campanie puternică pentru ca mediatorii să fie preluaţi de autorităţi”, povesteşte Daniel Rădulescu.
Mediatorul sanitar – Femeia de etnie romă
În 2001, rezultatele pozitive ale acestui proiect au determinat recunoaşterea mediatorului sanitar ca profesiune, fiind inclusă în Clasificarea Ocupaţiilor din România. Prin Hotărârea de Guvern 430 din 2001 privind aprobarea Strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor s-au introdus pentru mediatorii sanitari trei puncte: formarea, preluarea şi angajarea lor de către Ministerul Sănătăţii. Astfel, România devenea prima ţară în care funcţionau mediatorii sanitari ca instituţie integrată în sistemul de sănătate publică. “Programul pilot a fost foarte bun pentru că numărul mediatorilor fiind foarte mic au fost gestionaţi mai bine, au fost monitorizaţi în permanenţă, iar formarea s-a făcut atât teoretic cât şi practic. Primii 6 trebuiau să fie formatori la rândul lor. Numai că femeile rome mai au şi probleme cu familiile lor acasă. Doar două s-au implicat mai mult”, spune Daniel Rădulescu.
Apoi au început problemele. Pe de-o parte mediatorii sanitari erau acceptaţi destul de greu în comunităţile de romi, pe de altă parte Direcţiile de Sănătate Publică nu le ofereau contracte de muncă decât pe o perioadă determinată de un an. Contractul se reînnoia de la an la an, iar ca să îi poată plăti, mediatorii erau incluşi în tot felul de programe naţionale cum ar fi: “Mama şi copilul” sau programul de prevenire cu privire la sănătatea reproducerii.
Rubina Ferariu povesteşte că deşi a fost acceptată repede de către membrii comunităţii de romi din localitatea Ştefăneşti, a avut de luptat cu mentalităţile oamenilor: “Soţul meu avea o altă viziune asupra femeii, care în concepţia lui trebuia să stea acasă, să meargă la munca grea, la câmp sau la cerşit. Apoi, bătrânii din comunitate luau în derâdere această muncă pentru că se iveau tot felul de discuţii. Pentru că plecam la Bucureşti pentru cursuri eram nevoită să dorm la hotel. Ei credeau că hotelul e o casă de rendez-vous, unde se întâmplă tot felul de lucruri. Din această cauză am avut probleme cu socrii, cu soţul şi cu rudele”. Pe lângă problemele din comunitatea de romi, Rubina Ferariu a avut de luptat şi cu autorităţile din Ştefăneşti care nu au vrut în nici un fel să angajeze, în anul 2000, o mediatoare sanitară pentru romii din localitate.
Daniel Rădulescu, spune că: “În fiecare an, în primul trimestru trebuia să convingem Direcţiile de Sănătate Publică să prelungească contractile de muncă mediatorilor sanitari, pentru că ei nu erau ordonatori de credite. Atunci DSP se ducea la Spitalul Judeţean ca să le facă rost de salarii, deoarece aceştia aparţineau de spital. La spitale nu înţelegeau de ce să plătească mediatorul. Fetele se simţeau jignite şifrustrate. În ţara asta fiecare judeţ are o politică a sa. Există un ordin al ministrului sănătăţii pe care trebuie să îl respecte toată lumea. Din punct de vedere al angajării, fiecare direcţie de sănătate publică a interpretat ordinul cum a vrut.”
Dar, instituţiile statului nu au ratat nici o ocazie în care să nu se laude cu programul de mediatori sanitari. “Programul a început să fie lăudat peste tot ca practică pozitivă. Iniţial am acceptat acest lucru, însă eu nu pot să spun că e o practică pozitivă pentru că nu s-a demonstrat acest lucru. Din 2003 până în 2005 nu a existat o comisie ministerială pentru romi, care, conform ordinului ministrului sănătăţii 619, să analizeze activitatea mediatorului sanitar. Pe hârtie exista, dar întâlnirile nu se organizau. Noi trimiteam regulat informări către minister” mai susţine Daniel Rădulescu.
Dificultăţile cu care se confruntă mediatorii sanitari tind să nu se mai sfârşească. Dar, problema cea mai mare, după cum susţine Nicoleta Biţu, e faptul că Ministerul Sănătăţii nu mai e atât de cooperant când vine vorba de mediatorii sanitari, pentru că s-a mulţumit doar cu programul de mediere sanitară, program la care a renunţat fără nici un fel de regret.
Câţi romi sunt în România?
Comisia Europeană estimează că la nivelul Uniunii Europene sunt peste 10 milioane de cetăţeni de etnie romă. În România, potrivit recensământului din anul 2002, au fost înregistraţi oficial 535.250 de romi, aproximativ 2,5% din populaţia ţării. Guvernul de la Bucureşti anunţa în anul 1980 că în România trăiesc oficial 260.000 de romi de naţionalitate română, deşi la recensământul din anul 1977 existau oficial 227.000 de romi. Chiar şi atunci se estima că numărul romilor atingea un milion de suflete. În cadrul unui Congres Mondial al Romilor, desfăşurat la începutul anilor ‘70, reprezentanţii Guvernului susţineau că în România nu există romi. În prezent, nimeni nu ştie care este numărul real al cetăţenilor români de etnie romă. Unele organizaţii nonguvernamentale estimează că numărul cetăţenilor romi poate ajunge până la 2,5 milioane. Fostul preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Romi, Gruia Bumbu, susţine că în localitatea Săcele, din judeţul Brasov, sunt declarati oficial 300 de romi, iar neoficial sunt aproape 10.000: “La intrebarea mea – de ce nu se declară romi? – , oamenii au spus că nu se declară romi sau ţigani, pentru că nu ştiu limba. Nu pentru ca nu sunt romi, ci pentru că ei consideră ca limba este elementul care determină apartenenţa la etnia romilor, nu originea lor etnică, i-a determinat să spună că ei sunt români. În schimb, putem să vorbim de 1,5-1,8 milioane de romi în România. Acestea sunt cifrele acceptate de instituţiile europene.”
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Presa şi accesul la sănătate în comunităţile de romi – ediţia regională”. Proiectul a fost coordonat de către Centrul pentru Jurnalism Independent şi sprijinit financiar de Open Society Institute -Network Public Health Program. Investigaţii similar s-au realizat în: Bulgaria, Serbia, Macedonia, Ucraina şi în alte judeţe din Romania.
Petru Zoltan
