Cerna îşi păstrează încă legendele în deschideri misterioase, zămislite în amfiteatrele Carpaţilor, prin locuri neîmblânzite, pline de sălbăticie, freamăt de izvoare şi vuiet adânc de codru. Să ajungi acolo, să încerci să pătrunzi cu gândul şi inima priveliştile şi întâmplările! E atât de rară acea mângâiere de suflet, să-i asculţi pe bătrâni povestindu-ţi despre drumuri cu mioare, purtate spre pajişti din Frumosu, Bulzu, Olanu, Stâna Mare şi alţi munţi din acest perimetru carpatic, despre idile înfiripate cu susur de dor prin poiene şi padini cu brazi zvelţi şi tineri. Despre idile cu fiice şi flăcăi de olteni blagosloviţi de vălul de mistere al dimineţilor cu flori de soare în obraji, prin văile cu plete de pădure veselă şi primitoare, cu miresme încântătoare presărate pe poteci de paşii tăcuţi ai vântului blând scăpat zi de zi dinspre culmi şi creste cuibărite-n cer.
Cărăruile încărcate de iubirea lor, lăstărişurile atinse cu şoapte de suflet şi desfătări ale inimilor s-au învelit cu liniştea implacabilă a mării ivite pe vale. A fost acea neînţeleasă răscolire a naturii, acea imperturbabilă clipă a resemnării tuturor, când s-au dus pe vatra din adâncuri o bună parte din averile Cernei. Din luminişuri, trilurile păsărilor! Din izvoare, şipotul undelor cristaline! Din umbletul văii, turmele şi dangătul tălăngilor! Din desişuri, goana cerbilor înaripaţi! Coarnele lor, presărate cu stelele nopţilor senine, se mai oglindesc arareori prin hrisoave şi legende ori în luciul apelor strunite de vraja mâinilor de împăraţi, nesocotiţi în a răpune Cernei şi suratelor ei din munţi, mirajul luminii. Ei au venit, hotărâţi şi puşi pe treabă, au scormonit munţii, au frânt văile şi-au înălţat baraje, au răpit cerului stelele, să le aprindă-n creier de hidrocentrală. Şi-au frecat apoi mulţumiţi mâinile, au privit în jur, şi-au plecat spre alte zări, să scormonească iar. Să caute lumină, din fulger de izvoare şi purpură de stele!
Drumul Cernei
Dincolo de pragurile de piatră, lăsând în amintiri tulburătoarele zbateri dintre genunile Corcoaiei şi Olanului, fără vlagă şi resemnată, Cerna se rostogoleşte peste stâncării, plânge de atâta zbucium şi, pândită de ţancurile sălbaticilor munţi, se lasă la vale, pătimind pe firul subţire şi răscolit al văii înguste şi înalte. Tumultul ei se îneacă la Valea lui Iovan, unde ochiul de mare înălţat în spatele barajului închide fără milă toate iubirile şi dorurile munţilor, toate durerile şi jertfele care au zidit minunea.
Să priveşti barajul noaptea! Câtă măreţie! Câtă cădere în genune! Mult mister şi câtă nostalgie! Peste faţa lacului, cu toate apele cuprinse parcă de somnul morţii, poţi desluşi într-un joc al himerelor, acea nedefinită îngemănare a tuturor căilor pline de amintiri şi spectacol de viaţă, ce-au purtat trăirile şi iubirile între porţi de val şi vis de zbor, între fascinaţia firului de iarbă şi cerul lăsat dincolo de privirea de vultur.
De sus, scapătă spre noi raiul cerului cu puzderia de stele şi câte alte cele ce-au dăruit pământului iubirea şi lumina. De aici, dinspre adâncuri, lumea cu frumoase aduceri-aminte, în care ochii fecioarelor se limpezeau în toată zburdălnicia Cernei, cu imaginea fetelor, cu plete umezi, uitate peste umerii rotunji şi albi în vara însorită, cu iia umedă, desfirată şi lipită de voluptatea sânilor fermi şi liberi. Parcă revin dinspre lumea de basm a trecutului, înveselindu-se-n jocul fără noimă al idilelor.
Doiniri din fluier, hăulitul băciţelor şi repetări în ecou din glasul-răspuns al ciobanilor pripăşiţi prin cetăţile suverane ale munţilor rămân undeva, foarte departe. Toate acestea nu se mai aud, nu se mai văd, pe prundul inundat al văii, unde lacul uriaş a închis totul, ca într-un templu al lumilor trecute. Aici au rămas doar legendele vechi şi s-au născut altele noi. Aici, deasupra Ivanului, pintenul trufaş al muntelui s-a prăbuşit împingând în sorbul lacului pe Tudor şi Măriuca, doi boboci de fericire abia legaţi de inelul nunţii, care se opriseră să admire dintr-o tatră zidirea barajului-cetate.
Nu-i ajunseseră colosului atâtea nuntiri ale morţii. Trebuia stinsă şi această idilă pentru ca adâncurile apelor să-i ducă în legende şi pe cei doi tineri atraşi de feeria munţilor? Şi iar te întrebi, câte Ane au udat cu lacrimi această însetată mare a Cernei?
Legende pe Valea Cernei
Tot la Valea lui Iovan se povestesc astăzi legendele inginerului Manole Stan, artificierului Tudor Păunescu, familiei Nadia şi Dorin Dugoiaşu, numai câteva dintre atâtea mii de nume care, asociate unor locuri ca Balmezu, Lunca Largă şi Olanu, s-au luptat cu stânca şi apele într-o bătălie care de multe ori a căpătat dimensiunile tragediei pentru a înălţa peste lespezi de piatră un magnific ochi de mare, înconjurat din toate părţile de privirile negre şi nesupuse ale munţilor înalţi.
La întâlnirea Iovanului cu Cerna, piatră cu piatră, colţuros şi învins, muntele s-a prăvălit în calea apelor. A adunat apoi, în spatele barajului injectat cu pulberi de beton, toate cursurile vijelioaselor izvoare adormidu-le pentru veşnicie spumele şi spasmele bulboanelor şi cascadelor argintii azvârlite peste hăuri. S-a îndurat lacul şi-a mai lăsat pentru oameni, aproape de malurile altor unde, foarte liniştite acum, frumoase răsfirări de ramuri în codri fragezi de molid şi fag. Nu a uitat să agaţe mai spre pieptul povârnişurilor cărările şi drumurile, tot mai sus, spre stâne şi pajişti.
Neobişnuit cu murmurul apelor, fără susur din poveşti şi bolbociri de izvoare, lacul nu şi-a îndepărtat prea mult potecile. El mai poartă şi azi spre culmi fulgurări de suflet. Fetele-şi mai lasă-n voia muntelui iubirile, fără a picura în suspinul dorului câte ceva din tainica virginitate a plaiurilor cu brazi şi genţiene.
Lacul se lasă privit de la orice înălţime. Doar crestele sure din Godeanu şi Balmezu, ciucevele chitite între umerii pleşuvi ai munţilor, spinările cu păduri din Păltinei şi Măneasa, vârfurile Şarba şi Oslea, numai acestea au privilegiul să se oglindească pe cerul coborât de ape în obârşia văii de odinioară.
La Cerna, dincolo şi dincoace de fascinaţia şi freamătul izvoarelor, de cântecul munţilor şi al pădurilor cu arbori seculari şi de atâtea alte rarităţi ale lumii pământeşti, se poate primeni încă spiritul, într-un peisaj în care frumosul vine mereu dinspre veşnicie, iar natura rămâne simbolul suprem al eternităţii.
