În această vară reporterul a ajuns la Marea Neagră, prilej de nota cu mult talent lucrurile de reținut. Un concediu de sfârșit de vară la țărmul mării, cu prea mult soare ar spune unii, un pretext pentru o incursiune în lumea imaginii și culorii.
Autostrada Soarelui este calea care te duce spre Pontul Euxin străbătând zarea prin îndepărtate deschideri de Bărăgan. Suntem în lumina zorilor, într-un fierbinte crepuscul de august. Privim de o parte şi de cealaltă a căii de rulare a automobilelor şi încercăm să înţelegem starea de suferinţă a „Grânarului” de altădată. Culturile înfiinţate la pieptul câmpiei mănoase de odinioară, sunt ofilite şi chiar învinse de aerul încins al verii. Ici-colo câte o solă de floarea soarelui sau porumb mai tresare şi întreţine speranţa noastră întru rost bun pentru agricultură. Acest pământ s-a voit să fie un dar al Siretului sau al Ialomiţei sau al altor râuri mari şi mici desprinse din ramura Carpaţilor. Poate altcândva se va întâmpla această minune.
Drumul spre mare
Niţel pesimişti traversăm fluviul nostru, peste noile poduri de la Cernavodă. Admirăm totodată dantelăria de oţel a inginerului Anghel Saligny, aflată în liniştea de mister a muzeului „in situ”. Între maluri, vlăguit şi obosit de insistenţa secetei, cursul Dunării albastre susţine cu greu linia de plutire a ambarcaţiunilor. Undeva, peste ecluza istoricului canal, într-o geometrie aparte se desenează turnurile de răcire ale centralei nucleare. Peste dealuri de podiş sarmaţian, traversând ţinutul Dobrogei, autostrada taie unduirile spre mare în imagini ce seamănă pe alocuri cu panoramicele peisaje din preria americană. Numai că aici, pe umeri de canal albastru s-au înstăpânit podgoriile din Murfatlar şi regimentele nesfârşite de porumb şi floarea soarelui, binecuvântate de ploile irigaţiilor moderne.
Admirăm monumentalitatea podului de epocă de la marginea Constanţei şi ieşirea Dunării spre Marea Neagră prin ecluza de la Agigea. Într-o perpetuă îngânare de ape, un vapor de croazieră taie valul în suiş spre Cernavodă. Ne lăsăm înveliţi de necuviinţa soarelui şi intrăm pe autostrada Litoralului, căutând ramificaţia spre Costineşti, vestita staţiune a tineretului. Revenim aici după aproape trei decenii. Nu ne este greu să regăsim câte ceva din acele vremuri. Vilele, hotelurile, căsuţele de vacanţă, pensiunile completează imaginea arhitectonică a staţiunii. Sunt mai puţin vizibile, aranjamentele vegetale, oazele de verdeaţă şi învoaltele primeniri florale cu minunăţii de culori şi petale.
La Costinești, după 25 de ani
„Vocea Mării” ne întâmpină ca un stabiliment exotic, remarcat prin armonie şi farmec. Echilibrul şi frumoasa îmbinare între liniile zidirilor de piatră şi marmură, aleile de verdeaţă, artezienele, grupurile statuare, piscinele albastre, arbuşti de leandru ciclamen şi alb, umbrelele de palmier şi uimitoarele linii de arbuşti ornamentali şi înălţări de brad argintiu te trimit spre Elada antică ori spre oricare insulă din Marea Egee, unde coloanele şi arcuirile construcţiilor te fac să uiţi că eşti niţel acasă, în România. Dar, într-un loc sfinţit cu imaginaţie, spirit întreprinzător şi cult pentru lucrul bine împlinit. Un loc unde tinereţea, priceperea şi pasiunea schimbă faţa lumii. Un loc unde Afrodita vine şi rămâne aici.
Vrem să ne întoarcem cât mai repede spre mare. În fulgerări de briză, aerul pare potrivit de primitor şi soarele este prietenos. Hotelul „Forum” priveşte emblematic de pe înălţimea ţărmului. Aleile sunt înţesate de voioşie şi tinereţe. Ne potrivim paşii printre podoabele vegetaţiei luxuriante şi coborâm scările spre plajă. Ne adâncim tălpile în moliciunea nisipului mărunt şi cald. În valuri mici, repetate, sărutul mării ne atrage spre răsuciri de val mai înalte, să simţim pe creştet mângâierea necuprinsului răcoritor, reconfortant. Trăim cu bucurie şi exuberanţă adolescentină reîntâlnirea cu farmecul mării. Înotăm în limita geamandurii şi suntem surprinşi de rătăcirea meduzelor. Între mare şi ceruri, linia orizontului este întreruptă de silueta unui vapor care se pierde spre largul spaţiului albastru.
Revenim în alunecarea perdelelor cu cochilii de stridii, să ne completăm colecţia cu suveniruri şi încercăm o nouă experienţă. Vrem să rătăcim pe plajă, până în preajma Obeliscului refăcut după inundaţiile trufaşe şi păgubitoare din anul 2006. Suntem pe pământul vechi din Mangeapunar, cum se numeau aceste locuri prin Evul Mediu. Ne apropiem de canalul care face legătura între Lacul Costineşti şi Marea Neagră. Prietenul meu, Cornel, vrea să ne plimbăm cu vaporaşul. Nu mai încape vorbă, ne şi îmbarcăm imediat. Plină de tinereţe şi dorinţă de aventură, ambarcaţiunea se desprinde de cheu şi pluteşte spre portiţa dintre stabilopozi, să taie cu prova spumele mării.
În întinderea limpede, cristalină, a apei fără cuprins, ne legănăm pe umeri de val amplu şi blând, înaintând în lung de ţărm. Pe aproape, ispitiţi de spectacolul agrementului şi împinşi de dorinţe entuziaste, năstruşnice, se văd tineri cu hidrobicicleta, cu padela şi caiacul, cu barca şi sky-jet-ul. Alţii, pe protuberanţele digului, îşi încercau şansa la pescuit de guvizi. Ne apropiem de perimetrele pescarilor, cu stâlpi de care şi-au agăţat plasele de pescuit hamsii, vegheaţi de statuile cormoranilor pripăşiţi aici, să-şi savureze cu uşurinţă prada. Corpul epavei este în direcţia noastră. Ne potrivim tehnic aparatele de fotografiat. Suntem nerăbdători să culegem imagini unice. Un val se sparge în fruntea vaporaşului şi stropii ne umezesc obiectivul. Depăşim incidentul şi de la umbra uriaşului de oţel obţinem primele fotografii. Ocolim nava pe la pupa şi aflăm că denumirea epavei este Evanghelia. Căpitanul vaporaşului nostru spune că a aparţinut miliardarului grec Onasis şi a eşuat aici în anul 1960. Pătrundem prin spărtura din tribord, în spaţiul liber dintre sala maşinilor şi provă.
Părăsim misterioasa şi legendara atracţie din Costineşti şi ne reîntoarcem spre ţărm. Prin oglinda apei, desluşim limpezimea stâncilor de pe fundul mării. Pe plaja îngustă, sub ruperile falezei muşcate de vânturi, misionarii îşi dezvăluie predilecţia pentru nudism. Între ei şi ceilalţi se scaldă în mare două cazemate rămase din vremuri tulburi de istorie. Privim spre plajă dinspre larg şi ne minunăm de furnicarul de oameni din apă şi de pe întinderea nisipului fierbinte. Urcăm şi coborâm prin văi şi coline de val, râdem la îmbăierea echipierilor de pe banana remorcată de o şalupă nărăvaşă, salutăm încercarea celor din caiac de a tăia creasta valurilor înalte. Păşim din nou pe bolovanii stâncoşi din structura digului, mulţumiţi de surprizele călătoriei pe mare.
Soarele lui august îşi pulveriza razele în făptura Obeliscului, colorând în incandescent contururile acestui simbol al staţiunii, cu puţin timp înainte de lăsarea amurgului. Seară de seară, luminile staţiunii în care nu se doarme se adunau în fascinaţii multicolore peste luciul lacului. Pe malul acestuia, la teatrul de vară, răsunau spectacolele, lipsite însă de celebritatea artiştilor de altădată. Îmi amintesc cum, într-una din zile, Alexandru nu a vrut să vâslească. A lăsat barca la ponton. Parcă-l văd şi acum pedalând în tumult de ape. Eram la umbra epavei, istoviţi şi bucuroşi deopotrivă. Şi acum simţim febra în dinamica musculară a picioarelor. Nu l-am întâlnit pe zeul Neptun, dar am revăzut marea!
Am mai rămas apoi câteva zile printre frumuseţile de la „Vocea Mării”. Noapte de noapte, fântânile arteziene vrăjite de lumina lunii şi a stelelor, de iluminări multicolore şi mângâieri de briză, ne atrăgeau în preajmă cu spectacolul lor încântător. S-a întâmplat să ne încheiem sejurul în miez de noapte, când stelele aţipiseră puţin şi visul nu se terminase încă. Colegul meu, Carcalicea, nu s-a trezit nici acum din vis. Răsună muzica în ringuri de dans. Staţiunea nu are somn, îşi petrece altfel noaptea! La revedere, Costineşti!
