Suntem la Padeş, de Stretenie, în Ziua Ursului. Vremea a intrat în moină. Pâcla de ceaţă mohorâtă şi norii încărcaţi au coborât peste dealurile adormite la margini de munţi albi. Zăpada s-a topit de-a binelea, mai sunt doar troienele de pe dosuri.
Puţine zile s-au scurs după Sfântul Trifon, sărbătoare creştină pe care pădeşenii o prăznuiesc pe dealuri, la viile şi livezile de pomi, în preajma pivniţelor sau conacelor, acolo unde acestea mai există. Femeile şi tinerele fete, copiii, dar şi bărbaţii satului, într-un număr tot mai restrâns, se mai întâlnesc la aceste ritualuri. Este adus şi preotul, care sfinţeşte apa. Cu apa sfinţită se stropesc apoi viile, să fie binecuvântate de ploi domoale, cu apă curată, fără grindină şi vijelii. Apoi, femeile mai aprige duc foarfecele la talpa butucului de vie şi pronunţă îndemnul magic spre belşug: „Faci struguri, ori te tai!”. Beau vin din ulcică şi fac să curgă vin la rădăcina butucului, rostind: „Ţi-am dat vin, să-mi dai vin/Eu o picătură, tu o umplutură!”
Amintirea berzei
Suntem la Padeş, de Stretenie, în Ziua Ursului. Vremea a intrat în moină. Pâcla de ceaţă mohorâtă şi norii încărcaţi au coborât peste dealurile adormite la margini de munţi albi. Zăpada s-a topit de-a binelea, mai sunt doar troienele de pe dosuri. Plouă mocăneşte. Nici vorbă să iasă ursul din bârlog, să-şi vadă umbra. Iarna este încă acasă, iar primăvara va sosi ceva mai târziu decât spune calendarul. Acestea sunt zilele Martinilor de iarnă, în care sătenii ţin sărbătorile, să le fie apărate vitele de fiarele sălbatice, mai ales de pagubele pricinuite de urs. Legenda spune că, la Stretenie, după ce a ieşit din biserică, Fecioara a fost speriată de un cioban care s-a urcat într-un corn şi a început să cânte imitând cucul. Atunci, aceasta l-a blestemat: „Să te faci urs, să se sperie lumea de tine! Cornule, să înfloreşti înainte tuturor pomilor, dar să te coci cel din urmă! Pe voi, oilor, să vă mănânce câinii lui Petre şi să nu zbieraţi!” Ceea ce se şi întâmplă.
Tot la sărbătorile lui februarie, când se adunau în uliţele din Valea de Hotare, oamenii spuneau poveşti din viaţa berzei temerare care, timp de 15 ani, rămăsese aici, să ierneze cu ei, deşi suratele zburau spre ţările calde în fiecare toamnă. Surprinzător, în această iarnă, vestita pasăre călătoare nu a mai fost văzută la cuib şi nici în preajma satului. Este primul anotimp alb pe care pădeşenii îl petrec fără pasărea lor proverbială, pe care o adoptaseră, o ocroteau şi se mândreau cu ea la prieteni şi cunoscuţi, chiar şi la televizor.
La început, sătenii s-au mirat să se afle, pe ger şi ninsori, împreună cu această pasăre care renunţase la modul ei firesc de viaţă. Îşi puneau fel şi fel de întrebări privitoare la siguranţa ei şi se gândeau cum va supravieţui barza aici, departe de ţările calde. Mereu au căutat să înţeleagă prin ce încercări ale vieţii să fi trecut, ce silinţe au determinat-o să renunţe la lungul zbor spre ţinuturile cu climă mai blândă.
În zilele însorite ale iernii, pasărea solitară putea fi întâlnită pe malurile râului Motru, prin ochiurile neîngheţate ale bălţilor din lacurile de odinioară, lângă firul izvoarelor protejate de tufărişuri sau în mlaştinile şi ierburile uscate din zăvoaiele împădurite cu pâlcuri de arini.
Scormonea cu ciocu-i lung şi roşu, după brotăcei şi peştişori, prin mâl şi vreascuri putrede. Afundându-şi picioroangele în apa îngheţată a smârcurilor şi rovinelor de sub maluri de lac, îşi umplea pliscul cu vietăţi pe care le găsea cu mare greutate. Apoi, plana peste sat, desenând sub cerul albastru al iernii solia unui zbor de primăvară rămasă în sat, ca un simbol ce ţine vie şi puternică speranţa oamenilor în mai bine. Se retrăgea pe cuib clămpănind din cioc în cântecul ei singuratic, inimitabil şi pitoresc. Alteori, se pierdea în peisajul alb, fără să-ţi dai seama că ea este acolo, şi tresăreai când se înălţa în zbor ca o nălucă apărută din imperiul alb al iernii. Când era ger se aşeza pe culmea acoperişurilor de la case, aproape de coşurile de fum, să-i fie puţintel mai cald.
În această iarnă, barza nu mai este la cuibul din sat. Oamenii s-au împăcat cu absenţa ei şi cred că a fost răpusă de bătrâneţe. Le-au rămas însă amintirile despre ea şi poveştile inedite. La capăt de sat, cuibul este trist şi gol. Până la primăvară, când se-ntorc acasă puii ei!
