Au început a se petrece una câte una zilele lui martie după echinocţiul de primăvară şi anotimpul face eforturi mari pentru a-şi intra cât mai repede cu putinţă în obişnuinţele sale, încercând să nu-i dezamăgească pe cei care sunt ataşaţi efortului de a da viaţă gliei şi a împlini la timp temeiul germinaţiei în ogorul larg, în grădină sau în livada abia înfiinţată. Murmură Motrul printre înălţări zvelte de deal şi lăsători de munte. Freamătul râului poartă cu sine încă lacrimi din suspinul zăpezilor întârziate peste feţe alpine sau crovuri adâncite între stâncării.
Dinspre Cloşani, la această vreme, chiar nu mai coboară iarna! Însă, berzele au revenit prin lunci şi zăvoaie, până spre mlaştinile văii, se rotesc adeseori peste satul reîntors la treburile anotimpului, caută orizontul şi planează lin apoi spre cuiburile agăţate în stâlpii înalţi de la porţi de uliţă. Îşi întorc capul spre soare şi cer, tăcăie ritmic şi umplu cu cântecul lor împrejurimile, presărând încet desprimăvărarea în sufletul şi în ocupaţiile oamenilor. Sătenii urcă pe coline şi înnoiesc gardurile viilor. Răstoarnă apoi glia peste glezna aracului, după ce au tăiat corzile şi-au slobozit calea viei spre rod. Căpuşele nu au deschis încă ochiul spre lumină. Aşteaptă să plece de pe vale ultimul fior de vânt rece, rătăcitor.
E iarăşi primăvară!
Au împânzit iarăşi câmpia turmele de oi, e tot mai vioi şi plin de gingăşie jocul mieilor! S-au dus şi zăpezile lor, le-a ascuns în cojoacele ei Baba Dochia. Nu se arată deloc zgribuliţi, mieii sunt tot mai ţanţoşi sub mângâieri de căldură şi soare! Ciobanii sunt parcă mai puţini în acest nou început de anotimp. Se pare că acest meşteşug cu care ei s-au legat pe viaţă este tot mai ocolit de tineri şi îi nemulţumeşte tare mult această nepăsare a lor. Aşteaptă şi ei un sprijin de la cineva, dar acesta întârzie să se arate. Privesc adânc spre obârşii şi nu-şi pierd cumpătul. Nu se opreşte aici şiragul anilor, găsesc ei cale bună şi pentru moştenire. Ştiu că îndeletnicirea lor are viitor. Şi la Polovragi. Şi la Novaci. Şi la Baia-de-Fier. Şi la Stăneşti. Apoi, la Runcu, la Tismana, la Padeş şi prin alte sate aşezate în smerenie sub geană limpede de brad şi fag, la brâu de munte şi izvor limpede, cristalin. Pentru că, sunt aici Carpaţii Gorjului, raiul care ocroteşte şi păstrează această străveche îndeletnicire.
Păsările ciripesc prin rămurişul pădurilor, zboară de colo-colo, zoresc să-şi rostuiască locul pentru împlinirea cuibului, unde să-şi crească puişorii. Au explodat deja mugurii de fag, mugurii de carpen, apoi cei de stejar, s-a declanşat miracolul înfrunzirii. Soarele adastă pe crengile sure ale codrului. Au petrecut bine de Blagoveştenie gorjenii. A fost îndestulare pe mesele lor. Oamenii au mâncat peşte, să fie uşori şi sprinteni ca acesta tot anul, să depăşească toate încercările, cum iute săgetează peştele valul. Mulţi au aşteptat să reasculte cucul. Este Ziua Cucului. De Blagoveştenie, cântecul lui revine peste creştetul sur al pădurii. El zboară solitar din crâng în crâng, căutându-şi locul cel mai potrivit pentru a-şi face auzit glasul inegalabil şi suveran peste cântătoarele din concertul primăverii. Ecoul şi răsunetul lui vor încărca de spectacol satul când peste tot se va aşterne imperiul verde al frunzelor şi florilor din păduri şi livezi.
De Buna-Vestire au ieşit oile la păşunat. Mulţi ar fi vrut ca botişorul lor umed să se afunde în iarba înaltă şi împământenită bine, dar nu a fost să fie aşa! Iarna s-a înciudat şi a ţinut mult timp sub talpă colţul ierbii. De aceea se spune că vara nu va fi mănoasă, cu nu a călcat piciorul oii prin nămeţi de iarbă verde. În această zi, boarea dimineţii nu s-a risipit până spre prânz, norii s-au ambiţionat peste cer. A fost însă o zi neobişnuită, neconvingătoare, fără mult soare. Cum, se crede, că va fi şi de Paşte.
Sălciile de pe prundul Motrului şi-au trezit frunzele. Un voal de verde mătăsos se prinde de fruntea zăvoiului. Ce minunăţie! Valea începe să se deschidă spre lumină şi încântare. A intrat în sat primăvara!
