La granița dintre secolele XIX și XX, Gorjul propunea întregii Românii o mișcare culturală de excepție dinamizată de personalități ca: V. Rola Piekarski, Aurel Diaconovici, avocatul G.. Pârvulescu, Alexandru Ștefulescu, N. D. Miloșescu, căpitan Em. Pârâianu, Dimitrie Brezulescu, Iuliu Moisil, Iacob Mureșianu, Ștefan Bobancu ș.a. Deși unele dintre aceste personalități au mai fost abordate de noi, revenim cu imaginea acestora printre contemporani.
În 1940, inspectorul școlar I.P.Țuculescu îl caracteriza pe Ștefan Bobancu drept ”cea mai veche și cea mai statornică figură didactică, de mare amploare în viața intelectuală a Tg-Jiului și a Gorjului în genere”.
Stabilit definitiv la Târgu-Jiu
Ștefan Bobancu a fost este numit la 1 septembrie 1890 profesor şi director al Gimnaziului Real din Târgu-Jiu, pe care îl conduce până la 1 decembrie 1893. Va înfiinţa după aceea Şcoala Primară Româno-Germană şi Grădiniţa de Copii, cu denumirea simbolică „Unirea”.
Ştefan Bobancu a dovedit o preocupare deosebită atât pentru activitatea didactică cât şi în afara şcolii, la serbările culturale, scopul său fiind pregătirea tinerilor pentru ziua unirii neamului. Scriitorul N.I. Popescu, unul dintre elevii săi, își amintea despre lecțiile sale: „Acum-scria acesta în 1940-când cu suferinţe, lacrimi şi sânge am întors hotarele ţării…, îmi răsare înaintea ochilor minţii, „domnul nostru de istoria românilor”, martirul purtat prin puşcăriile ungureşti, şi-mi apare ca un gigant care a schimbat faţa unei lumi vechi prin purtarea crezului şi prin căldura inimii sale, pe care a dat-o inimilor noastre tinere şi entuziaste.”
A avut preocupări publicistice deosebite. A colaborat la revista culturală „Amicul Tinerimii” (1895), iar în 1896 a scos revista „Paza Neamului”. A mai fost şi editorul altor reviste cu specific naţional „Bunul prieten”, „Unirea Neamului” şi „Românismul”. A fost arestat din nou în timpul Primului Război Mondial.
Despre profesorul Bobancu
Același I.P. Țuculescu își amintea: ”Îl văd parcă prin ceață cum era dânsul acum patruzeci și ceva de ani în urmă: chipeș, bine legat, vioiu pânnăă la nervozitate, scurt la vorbă, tranșant la trreabă, ddar clar și précis în acțiune. (…) Nu-l interesa decât munca intelectuală, școala și elevul. L-am avut director și professor de limba română. Ca director ne făcea să trăim și să respirăm atmosfera ordinei și disciplinei, ne călca sufletul în forja rigoarei și punctualității, ne insufla spiritual de curățenie și simțul frumosului. Cine ar fi îndrăznit să întârzieze dela ora întâi, fie chiar iarna, când la ora opt dimineața, lumina zilei era încă nedecisă? Sau să-și fi permis vreun elev să se prezinte cu haina descusută la subsuoară și murdară, sau cu ghetele nelustruite complect, căci cu ochii săi de argus descoperea cea mai mică pată pată de noroiu sau praf. Doar ce l- auzeai când era nemulțumit: ”Cum, secătură, le lustruiești numai în față?Tocurile ți-s rupte”?…Și pedeapsa era gata, justă și irevocabilă.”
Amintirile lui I.P.Țuculescu continuă: ”Domnul Bobancu a fost un suflet în care niciodată n-am cetit îndoială și nedreptate. Cu adevărat știa carte, precum și cum s-o comunice elevilor: cu precizie, claritate și competență. Închidea în sufletul său atâta simțire nobilă și bun simț, încât suferea, când nu putea repara greșelile altora. De aceea, cred că n-a făcut niciodată politică. Şi-ar fi compromis caracterul său de bronz. A apucat timpuri de aur, când ar fi putut deveni om bogat, dar a fost atât de desinteresat, încât şi+a neglijat chiar consolidarea situaţiei sale în învăţământ”.
Exemplul Bobancu
În articolul lui I.P. Ţuculescu, acesta concluziona despre Ştefan Bobancu: „Se comporta cu atâta demnitate şi autoritate nu numai în şcoală, dar şi în societate, încât nouă elevilor, ne apărea ca un arbitru al eleganţei, ca un cavaler incomparabil al manierelor nobile…”
