Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Iulie, cu miros de fân cosit!

Iulie, cu miros de fân cosit!

Submitted by on 21 July 2011articol citit de 2,528 ori | No Comment

Cum spunea poetul, nu-i glumă, sunt zile din această vară când simţi că  într-adevăr „soarele s-a topit şi a curs pe pământ”. Iulie nu se dezminte că este luna lui Cuptor şi te trimite la cea mai groasă umbră, la cea mai apropiată gârlă sau la izvorul din imediata vecinătate pentru a mai scăpa de toropeală, pentru a-ţi potoli setea şi a trăi cât de cât în limitele normalităţii, deşi viaţa este tot mai încercată de la cea mai mică gâză, până la firul de iarbă ori bobul de rouă.

De la o generaţie la alta ţăranii Gorjului nu îşi uită obiceiurile tradiţionale

De la o generaţie la alta ţăranii Gorjului nu îşi uită obiceiurile tradiţionale

Am trecut uşor de miezul verii, o vară toridă, neobişnuit de capricioasă, cu franjurări adânci de ritm climatic, hărţuind viaţa între zile copleşitoare cu aer aproape irespirabil, şi zile mai răcoroase tulburate de vijelii ameninţătoare, grindină şi ploi mai puţin folositoare treburilor agricole.

E vremea cositului
Prin lunci şi plaiuri, la această vreme de arşiţă, este în toiul tuturor ritualurilor şi etapelor sale cositul fânului, gospodarii satelor lăsând pentru zorii lui septembrie, iarba mai crudă şi gustoasă, otava, cum îi spun cei mai mulţi nutreţului recoltat după a doua trecere a coasei prin pânzele mai pline de răveneală de pe feţele mai joase ale luncilor. Să te faci acum, în aceste zile cu suliţi de foc coborâte peste zări, printre mejdinele din Vânăta, Tismana, Celei, Lunca Orlei, Brusturi, Valea Mare şi Câmpia Padeşului. Să păşeşti pe întinderile pudrate cu parfumul florei spontane, cu tresăriri de ruşcuţă, cimbrişor, trifoi, albastrele, sânziene, margarete şi alte plăsmuiri sufocate în fire subţiri, inerte, de dogorile cerului! Să păşeşti printre vietăţi din lumea gâzelor, aflate în pauzele concertelor, dar în plină trudă pentru existenţă! Să redescoperi cum albinele culeg de zor polenul florilor, cum furnicuţele pierdute printre tulpini de ierburi, îşi umplu săculeţii cu merinde pentru cămările muşuroiului şi nevoile traiului de peste iarnă. Să te regăseşti astfel lângă vadurile supte de secetă ale Sângerişului, Tismanei, Pocruiei, Orlei şi Motrului, râuri ce îşi adună apele dinspre valuri păduroase de Carpaţi şi curg apoi peste praguri de cremene şi aglomerări de bolovănişuri, să răcorească de mai pot cu sufletul lor luncile şi zăvoaiele ivite în preajma malurilor, răstoacelor, izvoarelor, smârcurilor şi mlaştinilor prin care firul de apă mai poate face minuni şi pe timp de arşiţă primejdioasă.
Se culcă-n Şuşara poloagele în urma coasei. Paşii grei şi siguri ai lui Mihalache înaintează spre fruntea fâneţei. Peste trupul pământului rămân şiruri de fân cosit. Din când în când, cosaşul întoarce coasa în roata soarelui de scânteiază tăişul aprins de atâta lumină. Gresia alunecă pe tăişul înverzit şi loveşte-n podul pădurii cu ecouri de tiling-talanguri repetate, lăsând peste lizieră o partitură din cântecul coasei. Spre amiază, Neica Melache se retrage la umbra groasă a nucului singuratic din hobaică şi-şi bate coasa. Ticăitul strident şi rece al loviturilor de ciocan răzbate-n talpa pădurii, de răsună valurile verzi ale ierburilor şi mărăcinişurilor.
Ancuţa răsare şi în acest an tot din boarea câmpiei, cu panerul pe cap, aducându-i gospodarului prânzul. Întinde masa tot pe ştergarul alb, ţesut în casă, peste care mai sar nevinovaţi puii de lăcuste. Cosaşul nu gustă din merinde până nu dă peste cap o ceşcuţă din tărie de prună din fucia păstrată în beciul casei tocmai pentru vremea cositului. Ariadna, nepoţica mezină din partea băiatului mai mare, îi aduce bunicului apă rece de la ştiubeiul lui Baloşin. Şi aici, trunchiul rece cu scobitură în miez de nuc a fost înlocuit cu un tub din beton. Ţuţuroaiele sunt mai subţiri ca altădată. Şi scocurile scobite în lemn de salcie sunt mai puţine. Vălaiele din lemn de plută, unde se opresc vitele la adăpat la ceas de chindie au rămas acolo, dar bovinele sunt mult mai puţine ca altădată. Tinerilor nu le place această îndeletnicire, nu sunt atraşi de creşterea animalelor, iar eforturile vârstnicilor de a-i opri acasă, să prospere împreună, sunt neconvingătoare. Bătrânii spun că e greu lucrul în fermă, iar copiii ar vrea să câştige mulţi bani cu muncă puţină! Iar azi, cu toate modernizările existente, treaba nu ar fi grea la o cireadă de vaci, dar lenea este mare la tinerii noştri! Iată de ce, peste Câmpia Soarelui se zăresc fâşii de fâneţe în picioare până spre toamnă, fără să mai şuiere coasa peste rădăcina lor. Multe case au rămas aici fără animale pentru că s-au stins cei ce le îngrijeau, iar urmaşii lor au renunţat să mai populeze grajdurile cu efective noi. Toate acestea sunt neobservate de fetiţa zburdalnică. Ariadna se întoarce repede cu urciorul plin cu apă rece din izvorul ştiubeiului, să-i stingă setea bunicului, după clipe de trudă pe răzoarele de coasă.
A doua zi, cureaua cosită se umple de toată familia. De la nepoţi la bunici, toţi trebăluiesc la adunatul fânului. Se strânge polog cu polog în căpiţe, apoi în porşor, după aceea vin carele cu boi vânjoşi în umeri, rare, tot mai rare aceste care, se leagă fânul între chilimii sau loitre cu prăjina şi se transportă în şure sau se orânduieşte în ţarcuri cu clăi. Mai multe-s căruţele acum peste câmpurile cosite, cu perechi de cai puternici şi antrenaţi în hamurile poverilor. În curând, animalele de curte vor scăpa de aceste obositoare corvezi ale convieţuirii cu stăpânul. Unii dintre săteni au renunţat la cai, redându-le acestora libertatea de a fi folosiţi în activităţi de eleganţă şi frumuseţe pentru firea omului, proţapul căruţelor fiind înhămat la caii putere ai tractoraşelor. Vasile, din Padeş, a renunţat la coasa străbunilor şi brăzdează azi în lung şi-n lat mai toate fâneţele satului, cu o motocositoare procopsită, lăsându-i pe cosaşii tradiţionali în povestirile locurilor şi-n imaginile ce însoţesc cronicile muzeelor.
Spre seară, pe drumeagul ce şerpuieşte în colb şi pietriş pe lângă marginea pădurii, se aud scârţâind năplaţii carelor ce se întorc încărcate spre ţarcuri cu fânul de pe povârnişurile Brusturilor. Prin aerul uscat al drumului se aud îndemnuri scurte către plăvanii din jug. Ca nişte caravane obosite, rând pe rând, carele se pierd pe uliţele satului. În adânc de amurg, Mihalache îşi coborî în traistă sculele, cumpăni coasa pe umăr şi alese cărarea spre casă. Departe, peste Culmea Cernei, discul soarelui clipea în amurg. O pală de nor îi trecu peste frunte după ce coasa bătrânului se arătă şi ea cu toporâşte cu tot în deschiderea înroşită a cerului. Cosaşul se retrase discret printre cântece de privighetori şi greieri. Spre vadurile Motrului începuseră concertele răcăneilor. Pe fereastra întredeschisă se furişau adieri cu miros de fân cosit. Mâine, Ariadna va povesti tuturor celor din casă visul ei, visul unei nopţi de vară …

Comments are closed.