Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Magazin » Iubiri tainice în Ţara Cernei

Iubiri tainice în Ţara Cernei

Submitted by on 14 June 2011articol citit de 2,891 ori | No Comment

Suntem în miez de iunie, într-o vară de taină şi mister prin cetăţile munţilor. Soarele-i la chindie şi dogoarea lui e binevoitoare aici, în Ţara Cernei. Calul rămase legat cu frâul de frasinul  de la marginea luminişului. Mireasma de frăsinică şi parfumurile odihnitoare ale plaiului răsfaţă gândul şi respirarea fetei. În coşul tămăduitor se adună  mănunchiuri din poiană.

Iubirea şi natura, mână-n mână

Iubirea şi natura, mână-n mână

Rochia diafană îşi roteşte poalele galbene peste fir de flori. Faţa fecioarei e plină de zâmbet. În gropiţele din obraji i se adună iarăşi luceferi de bucurie. Cu privirea-i galeşă, împodobită de bunătate şi farmec, Genţiana îi citeşte gesturile lui Vlad şi îi spune cu voce caldă, mângâietoare: „Iubirea mea, ştiu ce poveste trăim, de ce adori amintirile, vrei să-ţi aducă mereu începutul, freamătul vieţii, chemarea ei? Eu, zău, nu ţin la ele, mă umplu de dor, nu vreau să sufăr, îmi încarcă inima, nu mai pot visa, nu mai pot iubi! Tu, în lumea ta! Eu, în lumea mea! Frumos şi trist, dar ne iubim! Par neînsemnată uneori, dar îţi culeg lacrima şi dorul, şi glasul, şi sufletul. De ce iubeşti florile? Ai mărturisit că sunt bogăţia vieţii tale, doar mama mi-a mai spus vorbele astea! Aşa este, Vlad, aşa este! Câte flori avem cu noi, aici în paradisul muntelui, dar ele nu ştiu să plângă, ele nu au lacrimi! Ele surâd doar inimilor şi aduc bucurie în suflet! Te iubesc, Vlad, te iubesc!”
Voinicul munţilor prinse şi ultima margaretă în cununiţa împletită din miresmele poienei. Îşi sorbi din priviri iubita şi-i potrivi peste creştet podoaba florală, spunându-i şoptit şi blând: „Cât de frumoasă eşti, prinţesa mea! Tu străluceşti prin simplitate. Cununiţa te dăruieşte lumii florilor. Ce floare rară mi-am ales! Ce lume văd în ochii tăi, Genţiana! Este lumea ta, bună şi generoasă! Frumuseţea ta opreşte apele din cântec, gingăşia ta primeneşte viaţa! De multe ori, mi-ai mărturisit că sunt iubirea ta platonică. Nici nu ştii cât de mult te iubesc eu, zâna mea!” Vlad îşi aduse iubita pe genunchi şi o înveli cu trupul lui atletic şi viguros. O sărută mai întâi pe ochi, apoi buzele lor se împreunară iarăşi, înflăcărat şi sincer.

Despre simfonia naturii
Prin preajmă zburau fluturi albi. Privirea soarelui se topea pe chipurile lor stropite cu fericire. Păsările nu mai cântau, priveau cu discreţie idila din poiană. Şi florile zâmbeau de-atâta fericire. Pe sânii rotunji şi fermi ai fecioarei se rătăcise o buburuză nevinovată. Genţiana o văzu şi începu a cânta: „Riţă, riţă, cotăriţă/ Încotro vei zbura/Acolo m-oi mărita…” Vietatea îşi deschise aripile, zbură, se înălţă spre zări, dispăru pentru o vreme şi, surprinzător, reveni pe braţul lui Vlad. Ochii Genţianei se umeziră instantaneu şi, peste obrajii ei catifelaţi, se prelinseră primele lacrimi de dor. Printre buzele frumoase şi dulci, fata şopti cu drăgălăşenie: „Eşti minunea vieţii mele, eşti iubirea mea, Vlad!” şi-şi prăvăli fruntea încununată de flori pe umărul împlinit al voinicului.
Miresme de tei şi frasin zburdă în risipiri nevăzute prin aerul crud al munţilor. Pe poteca pitită sub umbrele ierburilor înflorate, Cezar deschide calea spre valea izvoarelor neprihănite. În drumul lor prin covor verde şi fraged, cei doi tineri îşi dezmiardă paşii atingând frunze alungite şi îmbuchetate, tulpini şi corolecolorate, încântătoare precum găinuşa galbenă, ghinţura de primăvară, drăgaica, sânzâienele, ciuboţica cucului, stânjenelul de munte, degetăruţul sau cruceavoinicului. La trecerea lor, se porni concertul pădurii. Mai spre vârfuri, te încânta cucul, solitar şi romantic. Mai spre luminişuri, mierlele. Pe-aproape, turtureaua. Prin zmeuriş, privighetori se-aud în triluri captivante. Şi-n plai s-a redeschis concertul gâzelor. Undeva, spre liziera pădurii, mai spre hornuri de piatră, prin boarea zilei, se văd trecând încet prin peisaj şiruri risipite de mioare. Sunt turmele ciobanului Pârvu, din Poienile Cernei.
De acolo, de sus, de lângă cer, veghează şi priveşte lumea Vârful lui Stan, îmbrăcat în calcare şi grohotişuri. Povestea de iubire continuă nu departe de malul stâng al Cernei, în grija făpturilor de cremene ale piscurilor sure şi golaşe. O stâncă uriaşă domneşte peste vale, urmărind fiecare alint şi mişcare. Râul legendar se sparge în valuri înspumate şi alunecă la vale, neliniştit şi răscolit de gânduri. Arşasca, pârâul cristalin ce zbenguie dinspre coasta muntelui, sare din cascadă în cascadă, nerăbdător să ajungă mai repede în bulboanele Cernei.
Genţiana se opri în pajiştea verde, la malul pârâului zburdalnic. Se aşeză pe un butuc de stejar şi începu a-şi aduna cu gingăşie pletele-i de aur în cosiţe legate cu flori. Nu-şi ridică de pe fruntea-i netedă şi luminoasă cununiţa de margarete. Mâinile ei harnice şi subţiri rânduiesc ierburile din coşul miraculos. Îşi adună valul rochiei galbene sub umbra călcâielor şi rămase desculţă, să-şi binecuvânteze paşii în răcoarea lujerilor de iarbă verde şi-n unduirea limpede şireconfortantă a izvorului Arşasca. Calul paşte molcom pe prund de ape, ca o statuie între sălbăticia ciucevelor şi perdelele de rămuriş verde vălurind spre poale de făget.
Prin aluniş, din ofranda bogată a muntelui, Vlad culege cele mai coapte şi gustoase fragi, le leagă în chite  aromate şi le dăruieşte celei dragi. Panta versantului este încărcată ireal parcă de bobiţe roşii îmbuchetate de flori albe şi fructe nepârguite încă. Pe această vale cresc cele mai frumoase fragi din ŢaraCernei. Voinicul coborî din aluniş. Se apropie de Genţiana şi începu a-i dărui fragă după fragă. Fata gustă cu plăcere din ofranda muntelui. Chite întregi îşi găsiră apoi locul în coşul cu bunătăţi din poiene. Din prăvală de mal, Vlad smulse un fir de dediţei pudrat cu gând de izvor. Îl puse în mâna fetei. Aceasta îi încercă mirosul şi îl prinse în cununiţa de pe cap. Surâse şăgalnic şi îl îmbrăţişă pătimaş. Clipe repetate rămaseră apoi învăluiţi de dor, îndulcindu-şi sărutul cu miez de fragă.

O iubire nepereche
Poiana se umplu de iubirea lor nepereche. Ca nişte fluturaşi, frunzele mestecenilor de sub cascadă îşi răcoreau aripile în zborul stropilor risipiţi prin aerul cald al verii. Pe puntea legănată de viforul apei, se aşeză o privighetoare. Nu mai este mult până spre înserare. Pasărea îşi caută locul pentru cântec. În curând va începe concertul din pragul nopţii. Cezar tropăie prin ţarina drumului ce duce spre capătul văii. Vlad sări din şaua rămuroasă şi o cuprinse în braţe pe fecioara munţilor. Se îmbrăţişară tăcuţi.
Genţiana deschise poarta şi se opri în pridvorul casei din veranda muntelui. Îşi rezemă fruntea de stâlpul rotund de stejar, strunjit de bunicul ei, şi nu-şi mai luă privirea de pe tăpşanul din chei. Vlad se înălţă în şa, strânse frâul, se-ntoarse spre ochii fetei şi, în pasul domol al lui Cezar, se îndepărtă spre Poienile Cernei, să găsească acolo cerbul roib. Cei doi mesteceni de la poartă începură a-şi prinde stele la căpătâiul frunzelor, şi-şi aduseră repede ramurile spre poale, să-şi liniştească gândurile, dorurile…
Arşasca vuieşte şi se zbuciumă în stâncării, sub talazul de lumină al serii. Dorul creşte în sufletul fetei. Alinarea vine însă de la Gherghina, mama ei frumoasă şi bună. Numai ea ştie să-i liniştească gândul. „Priveşte spre cer, Genţiana! Vezi acolo, sus, peste culmea Micuşei, o stea frumoasă? Este a ta, minunea mea, i se spune Idiş şi este cea mai strălucitoare stea din Constelaţia Iubirii! Să crezi în lumina ei! Este steaua ta norocoasă!”
Luna a răsărit din nou în oglinda râului. Străluciri din globul ei de foc transpar în caierul cascadei. A trezit toate stelele. Taina lor coboară peste piscurile îngândurate. Zâna visează. Ce lung e dorul! În curând, valea îşi va scoate la lumină covorul albastru cu genţiene. Toate cărările vor fi cuprinse de flori. Flori albastre, flori galbene, flori de dor … flori, iarăşi flori şi numai flori!

Comments are closed.