Învăţătorul Victor Popescu, ofiţer şi partizan

Loading

Pentru români, Primul Război Mondial a însemnat Războiul de Reîntregire Națională dacă acceptăm faptul că statul încropit de Mihai Viteazul la 1600 poate fi socotită prima întreprindere de acest gen reușită. Românii au plătit foarte scump această realizare dacă ne gândim la cifrele directe ale participării la război, date statistice prezente în Buletinul de Informații al Secției a II-a din cadrul Marelui Cartier General al Armatei Române, circa un million de victime, 330 000 de soldați și ofițeri morți și mai mult de 650 000 de victime din rândul civililor.

Soldaţii români au fost nevoiţi să lupte atât pe front cât şi în spatele lui
Soldaţii români au fost nevoiţi să lupte atât pe front cât şi în spatele lui

Răspândirea Proclamaţiei, prezentată de noi în numărul anterior, a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români, rămaşi în spatele frontului inamic. În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.

Într-o altă proclamaţie, Victor Popescu le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării. ”Soldaţi de toate categoriile! Eu, ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nicio întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţă de ţară. Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostru care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri. Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt, trebuie ţinut în orice împrejurări….” În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară, dacă este nevoie: ”Şi dacă ne vor prinde, ne vor lua morţi dar vii niciodată! Vom muri ca români, iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”

Bătălia din spatele frontului

Anul 1917 a fost deosebit de violent privind luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie. Astfel, la Bolboşi, Ploştina, Drăgoteşti, Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor. Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune, partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.
Cel mai interesant eveniment al acestei perioade s-a desfășurat în iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani olteni.
Incercând să stârpească nucleul de lupta din pădurile Olteniei, autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori nevinovaţi din localităţile Negomir, Grozeşti, Peşteana de Sus,Valea cu Apă (judeţul Gorj). La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomir, Bolboşi, Grozeşti, Drăgoteşti, Covrigi şi Horăşti sub acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”. Aflând de condamnarea la moarte a unor oameni care l-au ajutat, Victor Popescu a decis o lovitură îndrăzneaţă: atacarea închisorii din Turnu-Severin pentru a-i elibera pe toţi cei deţinuţi pentru că l-au susţinut. Grupul de partizani au atacat închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917 şi au reuşit să facă o spărtură în gardul acesteia, prin care o parte din deţinuţi au izbutit să fugă. Cei condamnaţi la moarte însă, nu au putut să evadeze, iar atacul asupra închisorii a grăbit executarea lor de către germani. Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917. In faţa plutonului de execuţie, aceştia au avut o atitudine demnă.(Va urma)