Incredibila viaţă de miner

Loading

În urmă cu câteva săptămâni  am fost în Carieria Roşiuţa, curioasă să văd ce înseamnă viaţa de miner de carieră.  M-am îmbrăcat în salopetă, aşa, ca să respect regulamentul, am luat cizme, cască şi am purces la drum, alături de un operator tv, un lider de sindicat şi de directorul de carieră. Aventura a început…. de la început, pentru că am avut ceva emoţii să nu ne răsturnăm în noroiul gros, prin care maşina de teren, deşi puternică, dansa instabilă, de parcă n-ai fi zis că vom mai reuşi să ieşim de acolo. Ploua mocăneşte, afară erau 0 grade, dar eu eram chitită să merg mai departe. Am coborât din maşină şi, brusc, m-am felicitat că am acceptat să mă schimb în echipament, altfel n-aş fi avut nici o şansă să mai ajung acasă, în halul în care am ajuns, în cel mai scurt timp.  Noroiul era peste jumătatea cizmei. Am stat de vorbă cu oamenii, am făcut poze, iar ei mi-au povestit cum e o zi în care se strică un utilaj. Atunci totul se precipită. Se lucrează rapid, pentru eliminarea problemei, indiferent că oamenii trebuie să înnoate prin noroiul până la gât, în genunchi, pe sub benzi, sau la 35 de grade vara, pe benzile cafre ajung la peste 50 de grade, sau la – 15 grade iarna, cocoţaţi pe imensele excavatoare cu rotor, când ţi se lipeşte mâna de fiare, sau tragi cu mare greutarte de cablurile ca pe mână de groase, care îngheaţă bocnă, fiind foarte greu de urnit. Cele mai multe informaţii despre viaţa de miner de carieră le-am aflat, însîă, de la cei câţiva mineri de la Roşiuţa care tocmai s-au pensionat. Dacă angajaţii au, totuşi, reţineri, pentru că se tem pentru locurile lor de muncă,  proaspeţii pensionari mi-au povestit  că mulţi dintre mineri au hernie de disc, din cauza greutăţilor ridicate şi a vibraţiilor, dar aceasta nu e o boală recunoscută în cazul lor drept boală profesională. Alţii sunt bolnavi de plămâni…
Niciodată nu mi-am dat seama, până atunci, prin ce trec, în fiecare zi, minerii de carieră. Aşa cum spunea unul dintre ei, mereu e greu. Dacă nu e frig, e cald, dacă nu e nici frig nici cald e praf, iar efort e tot timpul, indiferent de vreme. Mi-am adus aminte că am fost cu ani în urmă la Tehomir, în subteran, acolo unde se taie cărbunele şi m.a apucat, dintr-o dată, frica, vâzând cum pică, din tavan, cărbune. O teamă subită că tot muntele de deasupra mea s-ar putea prăvăli şi m-ar zdrobi ca pe o furnică. Nu credeam, însă, că la fel de mult mă va impresiona viaţa de zi cu zi a unui miner de carieră.