Începuturile învăţământului pe meleagurile Băleştiului (I)

Recent a văzut lumina tiparului cu sprijinul Asociaţiei PROVERTICAL lucrarea „Istoria învăţământului din Băleşti de la începuturi până în prezent” semnată de istoricii Cornel Şomâcu şi Daniel Cismaşu. Prezentăm în cele ce urmează câteva fragmente adaptate pentru cititorii săptămânalului VERTICAL.

Cea mai elocventă descriere a modului în care se desfăşura învăţământul la începutul secolului al XIX-lea şi chiar mai înainte în zona Băleştiului, mai precis pe valea Jaleşului în satele Corneşti, Stolojani sau Câmpofeni este povestea nepotului marelui duhovnic din această zonă, cunoscut sub numele de popa Lupu Stolojanu, publicată în revista „Arhivele Olteniei” din anul 1927 când Nicolae al Lupului, cum se numea acesta, descrie modul în care el împreună cu câţiva tineri, fii de bogătani ai zonei printre care şi un văr al său pe nume Căpitănescu, luau lecţii de învăţătură de la bunicul său popa Lupu chiar pe prispa bisericii unde acesta slujea.

Începuturi…
Cursurile după cum spuneam se ţineau în tinda bisericii unde erau atârnate două table mari de lemn de tei vopsite de un zugrav şi pe care stăteau scrise „buchile: az, buche, vede, glagore” etc. Cei mai mici învăţau la tabla din dreapta de care erau depărtaţi printr-un cerc de ulm pus pe trei ţăruşi câte unul la capete şi altul la mijloc. La tabla din stânga erau cei care învăţau la: „ba, be, bi, bo, bu”, etc. Popa Lupu spunea cu glas tare slovele pe rând iar toţi elevii trebuiau să repete tot cu glas tare după el.
După ce copii învăţau pe de rost buchile treceau apoi la masa cu nisip pentru a învăţa să scrie literele exact ca cele de pe tablă iar când se întâmpla de greşeau netezeau nisipul cu linia ori cu palma sub supravegherea dascălului care dacă îi vedea că greşesc era vai de palmele lor.
Şcolarii de atunci erau împărţiţi de dascălul lor în două categorii:
„Noi, cei începători, eram în Iad, căci acolo unde se agăţa tabla noastră era jugrăvit pe perete Iadul, şi popa ne spunea: – Voi sunteţi în împărăţia Iadului, că de-aia sunteţi cu mintea întunecată, că adică nu ştiţi nimic. Voi vedeţi aici cum curge râul cel de foc, în care se pătimesc cei ce nu ascultă, cei ce nu ştiu de cuvântul Domnului, adică cei proşti ca voi, cari nu ştiu citi în cărţile sfinte. Vedeţi acolo, cum ard în foc cu căpeţul de gât, cei ce au luat vamă mare, cu cântarul în nas cei cari au cântărit strâmb. Iată Iuda, cel care a vândut pe Domnul Christos, cum e ars de flăcări năstruşnice şi ferecat în dinţii ascuţiţi ai lui Satan, care şi el arde în foc nestins cu toţi păcătoşii.
Noi vedeam pe perete jugrăvelile Iadului, şi ni se crâncenea carnea. Mai vedeam pe dealăturea râului cel de foc draci suflând cu foile de fierărie în culcuşul oamenilor, spre a-i încălzi şi a-i face să stea în somn şi trândăvie, pentru a săvârşi păcatul de a nu se duce la biserică Dumineca şi la sărbători. Ne uneam atunci în glas şi răcneam pe *az, buche, vede*, de s`auzea şi `n clopotniţă, numai să scăpăm de Iad şi să trecem odată mai repede la Rai, adică la *ba, be, bi, bo, bu*.
La scris însă linia bunicului nu ne cruţa nici la cea mai mică greşeală; şi se abătea tot mai des pe palmele noastre; nu mă ierta nici pe mine, nepotul său adevărat, deşi eram stângaci, căci ciopleam cu stânga. Usturimea liniei n`o prea simţeam noi aşa de mult, fie că palmele noastre era prea bătătorite de coada toporului sau a berdei de cioplit ori de coada sapei, ori fie că bunicul le trăgea mai cu milă. Dar ori-cum, scrisul buchiilor mergea greu de tot, şi în anul acela n`am putut trece la Rai.”
Tot prin intermediul învăţăturii dascălului lor, şcolarii învăţau să „ciocârtească” tot felul de lucruri trebuincioase gospodăriilor: săniuţe, cărucioare, osii de car şi altele pentru că pe acele vremuri meşteri erau rari şi lucrau doar pentru cei bogaţi astfel că fiecare gospodar trebuia să fie meşter pentru el.
După ce nepotul popii împreună cu colegii lui au trecut de “Iad” au continuat apoi cu “Raiul” ca mai apoi să continue cu „ceaslovul”. Toate aceste cursuri se ţineau în tinda bisericii unde dascălul lor era preot şi pe lângă lecţiile de şcoală aceştia mai învăţau şi cântările bisericeşti încât „la paşti şi la crăciun ridicam biserica în slăvi”.
La una din sărbători s-a nimerit a fi de faţă la slujba oficiată în biserică de către popa Lupu, ispravnicul şi protopopul iar spre sfârşitul slujbei popa a poruncit elevilor săi să cânte din cele bisericeşti învăţate de la el astfel încât după ce s-a terminat slujba la ieşire din biserică ispravnicul la felicitat pe preot spunându-i: „La Sf. ta, se face slujbă şi se cântă mai dihai ca la Episcopie”, acest lucru însemnând că prin lecţiile pe care le preda elevilor săi preotul Lupu se distingea ca un foarte bun pedagog care avea o deosebită apreciere pentru învăţătură spunând despre cei ştiutori de carte de la vremea respectivă referitor la importanţa învăţăturii: „Condeiul şi cerneala să nu lipsească din casa celor ce ştiu carte, că e un mare şi neiertat păcat! Te chiamă creştinul când e aproape pe moarte să-i faci o diată, de cum vrea el să lase averea pe seama sfintelor biserici, ori spre folosinţa alor săi, şi voi să n-aveţi scula care trebuie? Voi sunteţi sarea pământului, şi prin uitucia ori trândăvia voastră lipsiţi locaşurile Domnului de bunurile pământeşti, pe care le dă omu pentru iertarea păcatelor sale, şi aduceţi zavistie între ai săi, care trebuie să-l pomenească!”

Primele reglementări ale învăţământului public
Aplicându-se Regulamentul Organic, pe care marele nostru revoluţionar Nicolae Bălcescu îl numea „charta sărăciei” mulţimii poporului în favoarea boierilor deoarece referitor la învăţământ, cu toate că la articolul 364, capitolul VIII, secţia IV-a se menţiona că „învăţătura publică trebuie să fie obiectul îngrijirii şi privegherii stăpânirii, creşterea tinerilor să fie întemeiată pe începuturile celui mai sănătos moral”, totuşi articolul 366 delimita această dispoziţie la înfiinţarea de „şcoale începătoare pentru amândouă secsurile în fiecare capitală de judeţ”, deci numai în oraşe. Alfabetul folosit în Ţările Române în acea perioadă era cel chirilic folosit până în anul 1864 dar în documente această scriere a mai persistat cel puţin câţiva ani şi după aceea.
Începând cu primăvara anului 1832, în baza acestor dispoziţii menţionate în Regulamentul Organic, au fost înfiinţate şcoli primare în aproape toate oraşele capitale de judeţe, unele dintre ele având chiar şi localuri proprii dar în marea lor majoritate aveau localuri închiriate. Astfel la aceste şcoli aveau acces doar copii boierilor sau ai orăşenilor înstăriţi, însă deşi n-au fost înfiinţate şcoli şi în satele ţării găsim în documente numeroase atestări ale unor şcoli înfiinţate şi întreţinute de ţărani cât şi de către boierii proprietari şi stăpâni ai satelor un exemplu fiind satul Corneşti unde în data de 10 ianuarie 1836 găsim ca înscrişi un număr de 10 elevi.
Primele reglementări legale referitoare la înfiinţarea învăţământului în satele ţării au fost date printr-o circulară emisă la data de 14 ianuarie 1838, dată de la care fiecare conducere de sat avea îndatorirea de a procura localul necesar pentru desfăşurarea cursurilor dar şi de a alege pentru început câte un tânăr mai destoinic şi cu deprindere de carte din sat sau chiar din satele învecinate pe care trebuiau să-l recomande profesorului Şcolii Normale din capitala judeţului pentru a fi şcolit ca mai apoi să fie numit învăţător sau candidat la şcoala din satul lor. Greutăţile au fost foarte multe astfel încât doar satele mai înstărite şi care aveau posibilitate să întreţină pe învăţător cu salariu reuşeau să aibă şcoală, unele din aceste sate făcând eforturi deosebite în vederea susţinerii acestor învăţători dar şi întreţinerea localurilor era o foarte mare problemă pentru că majoritatea erau închiriate şi improprii desfăşurării cursurilor astfel încât pe timpul iernii atunci când şcoala nu avea lemne pentru încălzit pe care de obicei le aduceau locuitorii satului, cursurile erau oprite. După doar câţiva ani de la înfiinţarea unor şcolii sau găsit învăţători care datorită faptului că nu au fost plătiţi au fugit din sat ascunzându-se pe unde puteau pentru a nu mai profesa această meserie care nu le aducea nici un venit de multe ori ajungând în imposibilitatea de a se întreţine. Satele care erau mai apropiate se uneau şi îşi înfiinţau doar o singură şcoală aşa cum de exemplu aveam şi noi şcoli de genul acesta pentru satele: Băleşti cu Voinigeşti sau Ceauru cu Tămăşeşti.
Daniel Cismaşu
Cornel Şomâcu