Imagini în cuvinte: Uriaşul din Valea lui Iovan

Mister şi virginitate, copăcei agăţaţi în despicături de stâncă, multă neatingere, vaier de ape, şuvoaie limpezi, umbre de păstrăv peste rotunjimi de lespezi în adâncuri limpezi ca lacrima cerului, multă austeritate şi uimitoare fenomene la care doar timpul se poate mândri că a fost martor – iată ce ne-a rezervat primul popas la confluenţa Cernei cu Naiba, afluentul ce coboară vijelios dinspre înălţimile Munţilor Bulzul.

Ajunsesem aici, după ce am lăsat în aval şuviţe din valurile de odinioară ale râurilor Craiova şi Olanul, altădată cursuri de ape repezi şi învolburate, pline cu păstrăv indigen. Din vecinătatea creaturilor de piatră, din Cheile Corcoaia, încercăm aventura spre ţinuturi neumblate de automobile şi vrem să supunem drumul presărat cu gropi şi băltoace, cu adunături de nisipuri şi grohotişuri potrivite în cale de torenţii agitaţi de furtuni.

Spectacolul naturii
Urcăm aproape pieptiş, serpentină după serpentină, şi admirăm platoul verde din faţa unor stânci roase de suflul exploziilor, de vânturi, îngheţuri şi ploi. Suntem pe locul unde cândva se înălţa un munte. După o vreme de trudă aprigă,  acesta s-a mutat în vale, în calea apelor, piatră cu piatră, cu maşini stânjenitoare şi greoaie care se numeau belazuri, cu zbucium şi icnet de excavatoare gigantice. Era atât de duruitoare treaba lor, de se-nspăimântau până şi familiile de cerbi şi ciute pripăşite prin hăţişul codrilor. Trecem peste Balmezul învins de meşterii constructori, străbatem poienele şi lăstărişul de la Lunca Largă. Printre iviri de păduri se disting şi azi ruinele care amintesc că pe aici a fost odată un „orăşel de carton”, cu poştă, dispensar, grădiniţă, şcoală şi o populaţie de peste o mie de suflete. Sunt amintiri care povestesc că s-a jucat la nunţi şi la botezuri, că s-au legat destine cu miri şi mirese. Că s-au născut copii, dar au fost şi multe jertfe. Se ştie, pentru lucrări îndrăzneţe, martirajul nu-şi găseşte locul în inima omului dar este dat de riscul marilor zidiri, de îndrăzneala lui de a se crede câteodată egalul divinităţii.
Avem în faţă, ca pe un munte de netrecut, barajul de la Valea lui Iovan, un uriaş înalt de 118 metri, al doilea din ţară după cel construit la Vidra, în Ţara Loviştei, pe râul Lotru. Drumul este din ce în ce mai rău, neprimitor. Încercăm serpentinele spre coronamentul barajului. Ajungem sus, deasupra lacului. Plouă peste Munţii Godeanu. Se luminează orizontul. Petece de zăpadă se zăresc în căldările de pe faţa versanţilor. Ce gură mare are lacul! Înghite multă apă! E aproape goală chiuveta barajului, peste jumătate din volumul de apă a fost sorbit de turbine. Câtă singurătate, câtă măreţie! Zărim spre „coada” luciului albastru, Şarba şi Frumosul, Măneasa şi Oslea, munţi arătoşi, limpeziţi şi răcoriţi de vraja ploii. Avem la picioare ruguri de mure în august, cu fructe coapte şi gustoase, dar şi hăul spre albastrul ciudat al lacului…

La Izvoarele Cernei
Nu se vede nici ţipenie de om. Ţinta noastră este aceeaşi – Izvoarele Cernei. Până acolo mai avem de parcurs 25 de km pe conturul lacului de acumulare. Îndrăznim şi înaintăm pe un drum extrem de accidentat, punând la grea încercare automobilul. Şoferul este însă grijuliu şi prudent. Întâlnim o platformă cu buşteni şi lucrători la pădure. Înaintăm încet, dar înaintăm! Sunt tot mai evidente semnele că pe aici plouase mult. Vegetaţie abundentă, jur împrejur, imperiul verdelui atotstăpânitor. Este ora patru după-amiază,  traversăm podul îngust peste revărsarea cristalină şi zgomotoasă a Ivanului. Drumul spre „izvoare” începe a fi înierbat, ceea ce ne face să credem că nu este prea circulat iar noi pătrunseserăm prea adânc în cotloane de munte şi nu mai dispuneam de timpul necesar pentru reîntoarcerea spre casă. Riscăm astfel să rămânem prizonieri ai nopţii, într-un ţinut sălbatic şi necunoscut. Prin urmare, hotărâm să lăsăm pentru altă dată şi în alte condiţii întâlnirea cu Izvoarele Cernei şi ne întoarcem din drum.
Ne bucurăm câteva minute însă în murmurul şi învolburarea Ivanului. Coborâm la albie şi intrăm în volbura undelor spumegânde. Ce rece este râul! Vrem să profităm de sălbăticie, de iureşul văii, de cântecul apelor, de ecoul munţilor, de splendoarea şi generozitatea peisajului umbrit de culmi semeţe. Revenim la maşină. Acum ştim toate hopurile, ruperile şi şanţurile. Şerpuim pe drumul scrijelit în pieptul pantelor şi ne oprim la Cerna Sat. Aici stăm de vorbă cu un om al muntelui, Ioniţă Troacă, cel ce a zămislit lângă râu şi brâu de costişă un minunat spaţiu pentru agrement şi relaxare. Ne spune că la zidirea acestui rai s-a folosit mai întâi de sine, de oameni de încredere, de muncă, de hărnicie şi de avantajele muntelui, de râul Cerna, de piatra şi lemnul lăsate din abundenţă aici de Dumnezeu.
Rămânem pe malul lacului său, pe butucii de stejar, sub umbra salciei pletoase de pe ponton. Pe maluri se arată căsuţe şi cabane din bârne, ridicate pentru odihnă şi linişte. În jur e numai armonie şi curăţenie. Cerul ne priveşte din oglinda lacului. O barcă spintecă uşor valul, cu un mic vâslaş la bord. Undeva, într-un cot de mal, câţiva pescari îşi încearcă şansa la caras. Nimeni nu atinge brâul de flori ce ocoleşte lacul, desprins parcă din filmele cu o mirifică grădină botanică. De dincolo de creştetul poienelor multicolore, soarele-şi pune palmele peste ochi voind a se odihni puţin. Briza muntelui leagănă vârfurile păpurişului autohton. Se răcoreşte deja peste vale.
Revigoraţi în acest plăcut paradis al recreării şi încântării, ne retragem la treburile noastre şi urcăm resemnaţi drumul modern, pe întortocheatele serpentine din Godeanu, până în culme, sus, unde poposim din nou pentru a ne încărca plămânii cu binecuvântarea aerului crud. Suntem cu şase sute de metri mai sus decât la Târgu-Jiu şi nu ne vine a mai pleca de aici. Pătrundem din nou în plantaţia de brad şi molid. Ne aruncăm ochii peste zare. Dantelată de perdelele amurgului, Ţara Cernei se pregăteşte de spectacolul nopţii. O cohortă de nori învăluie orizontul şi vrea să se-ntoarcă grăbită prin templul cu fagi din apropiere. Pune căciuli plumburii vârfurilor de piatră şi sloboade susur de ploaie peste văi şi cupole de păduri înalte şi primitoare. Udaţi uşor de stropul celest şi podidiţi de amintiri rare, revenim la maşină odată cu înserarea. Apoi, drumul spre casă ni s-a părut foarte scurt pentru că impresiile erau tot mai interesante, originale şi nu se mai terminau. Ţara Cernei ne fascinase prin sălbăticie şi farmecul inedit al naturii neumblate.