Sub genele norilor risipiţi în bulgări peste orizonturi primăvăratice, ultimele poveri ale iernii se-adună-n şiroiri peste ţarină şi lacrimile înmiite ale zăpezii se sting spre miezul pământului primenind forţele ascunse şi edificatoare ale mirajului germinării. Este vremea mângâierii ogoarelor, întineririi şi întăririi livezilor, oblojirii pădurilor rănite de furia minţilor zvântate de hrăpăreţul spirit mercantil, de porniri părăsite de înţelepciune şi respect.
În aceste vremuri în care, de stau mai mult cu ochii pe blânda şi nevinovata natură, îmi dau seama că este momentul să fac ceva, puţin, foarte puţin, pentru un univers aşa de necuprins, să-i ajut cu ceva, veşnicirea, veşnicirea întru armonie cu omul, cu viaţa, cu tot ce are pâlpâire de inimă şi suflet, de trăire şi simţire, de vieţuire în spaţiul imens al existenţei. M-am gândit mereu la generozitatea imperiului verde al lumii de lângă noi şi cât de datori suntem noi, gânditorii, acestei minuni fără glas. Am apăsat hotărât pe grumazul cazmalei şi am făcut loc de împământenire puiului de pom. Am ales un cireş, gândindu-mă la copii, la nepoţi, la farmecul şi gustul fructelor, la însuşi rostul vieţii. Au apărut apoi în preajmă şi vişini, şi caişi, şi piersici, şi meri, şi peri, şi pruni, zeci, sute, spre întemeierea falnicei livezi.
Şi mi-am făcut apoi vorbire despre darul acestui pământ românesc care ar fi în stare să încarce cu mult rod ales toate coşurile de fructe ale europenilor, amintindu-le de raiul nevisat vreodată al ofrandei din livezile românilor.
Am sprijinit de îndată trunchiul firav de braţul viguros al aracului, cu dor pentru verticalitatea arborelui de mâine. După aceea, încerc să-mi alint imaginaţia şi mă întâlnesc cu o tainică revărsare de flori prin grădină. Ştiu să visez şi vreau să ascult cum din mustul gliei urcă spre muguri sevele ce pregătesc miracolul înfrunzirii, al înfloririi, al înmiresmării, al încoronării peste dealuri şi văi, şi lunci, şi prundişuri, şi margini de drum, al rodirii şi mulţumirii alaiului culegătorilor cu miezul şi trebuinţa fructelor.
Parcă aud mierlele-n ram animând concertele primăverii, zumzetul albinelor umplându-şi sacii cu nectar, văd teama şi tremurul frunzelor în pletele nevăzute ale vântului din zori de furtună, tot păsăretul chitit printre ramuri, mă închin în faţa focului aprins în obrajii fructelor de soarele verii, de vraja toamnei, admir fotogenia dealurilor colorate multicolor de penelul lui octombrie, înainte de venirea zăpezilor, să înflorească din nou ramurile.
Cel mai mult mă bucur că am dăruit naturii sprijin şi viaţă. Că am înrădăcinat un pom, spre zâmbet de copil şi fior de rodire, spre cântec şi aer pur, spre umbră şi rază cuminte, spre lumină şi dulce grai de fruct copt frumos. Pentru toate acestea sunt mulţumit şi voi repeta fapta mea ori de câte ori natura îmi desprimăvărează pornirea spre întemeierea unui rost al vieţii. Să admir înălţarea trunchiului spre arcada cerului. Să văd cum se cuprind de căldură mugurii. Să înţeleg deschiderea frunzelor. Să ascult rezonanţa culegătoarelor de miere. Să mângâi cu privirea frumuseţea florilor. Să mă las fermecat de melosul risipit prin împărăţia uimitoare a copacilor verzi, să calc pe covorul reavăn cu muguri de rouă, legat vara pe firul de iarbă învigorat sub umbra deasă a pomilor încărcaţi de rod şi corole verzi. Să adun în această pagină imagini în cuvinte despre simplul gest de a planta un pom pentru liniştea şi farmecul zâmbetului de copil, pentru sănătatea şi înzestrarea naturii, pentru armonie cu planeta şi fecunditatea zilei de mâine, într-un spaţiu sigur şi prietenos, mereu prietenos.
