Imagini în cuvinte: Tristeţea bobului de rouă

Loading

Este deja septembrie şi lăsăm urme adânci în colbul drumului pierdut printre răzoarele miriştilor de porumb. Răcoarea dimineţii ne zgribuleşte de-a binelea. Ştim că august s-a reîntors în crugul vremii, făcându-ne să aşteptăm un pic înălţarea zilei, pentru a ne înveli iar cu mângâierea căldurii.

Podoaba din bogăţia râului a fost, totdeauna, păstrăvul
Podoaba din bogăţia râului a fost, totdeauna, păstrăvul

Dinspre adâncimi de văi, printre crânguri şi coline încă nepărăsite de vălul zorilor, coboară spre vadurile Motrului, valuri-valuri de briză ancestrală. În vâlvătaia răsăritului, se conturează discul de foc al soarelui. Peste livada cu nuci încă plini de frunze verzi încep a săgeta raze de lumină, apoi încet-încet valea este cuprinsă de spectacolul redeşteptării zilei.

Poveştile satului
Acceptaţi de liniştea naturii, încercăm să pătrundem în ascunzişurile zăvoiului. Am lăsat în prundiş firele de iarbă ofilită, mâlul uscat şi coşcovit de secetă din crovurile rămase fără apă. Păpurişul pudrat cu fulgi de vată peste vârfuri şi arinii pitici, cu rădăcini dezvelite de luciul apei răpit de arşiţă, peste care trec nepăsătoare berzele în cătarea brotăceilor. Undeva, pe-un moţ de verdeaţă udat încă de firul izvorului nesupt de dogoarea vremii, distingem silueta unui stârc cenuşiu, încremenit ca o statuie între pământ şi cer. Peste orizont nu se zăreşte niciun nor. În culoarea cerului albastru, se deschide deodată zborul păsării disperate iar ţipătul ei sparge tăcerea dimineţii. Peste chipul munţilor se ridică apoi silueta altor păsări iar glasul lor ne transmite semnale ale neliniştii ce a cuprins vietăţile aciuate în peisajul rămas după ce superbele lacuri din Valea de Hotare au intrat în legenda locurilor. Câteva minţi bolnave le-au frânt digurile, golindu-le de viaţă şi frumuseţi.
Pe la ferestrele satului se aud cântând cocoşii. Pe uliţa lui Toma se iveşte un şir de oi. Se culege mai devreme porumbul, o căruţă coboară hurducăind pe priporul dintre delniţe. Satul începe o nouă zi, dar mai îmbătrâneşte cu încă un anotimp. Undeva, sub umerii dealului, se aude un cântec de coasă. Cineva coseşte acolo. Să fi crescut iarăşi iarba verde în vraja izvorului de sub nuci? Nu ştim dacă privighetorile s-au aşezat din nou pe toporâştea de coasă …
Pătrundem spre casa râului, prin tufe de arin, rugi şi ierburi înalte. Sub cupola arinilor şi-n oblăduirea umbrelor, iarba se pleacă spre vatra zăvoiului lăsând vederii dâra paşilor noştri peste covorul verde, nepătruns încă de botul moale al turmelor de mioare. Dinspre rămuriş ne întâmpină şuierătura mierlelor, nehotărâte încă să-şi caute de drum spre ţinuturi mai calde. Suntem încântaţi să ascultăm chiar triluri de privighetoare. Strivim sub paşi lumina bobului de rouă, fără să-i ascultăm mâhnirea. Poate ar fi vrut să ne povestească despre bogăţia lacrimilor sale, din dimineţile de vară, când rătăceam desculţi prin iarbă şi ne-nvioşam în plânsul său, udându-ne în repetarea paşilor şi dezmierdându-ne în duhul răcorii de sub arini. Poate ar fi vrut să ne dezvăluie tristeţea ce-l ţine pe loc, să nu-şi piardă puţinul de apă lăsat de arşiţă, să mai ţină cu fiorul răcorii sale vigoarea şi zvelteţea firului de iarbă. Nu ştiu dacă am reuşit să-i înţelegem tăcerea, să-i desluşim vrerea.
Ne udăm palmele trecându-le prin creştetul pământului şi ne răcorim faţa în zvon de dimineaţă, cu lacrimi din strălucirea bobului de rouă. Nu-i auzim suspinul, dar ştim că îşi alintă sufletul şi-şi împlineşte puterea tot din sevele pământului udat de ape şi ploi. De aceea, el caută mereu umbrela umbrelor, răcoarea, dimineţile, luminişurile, zăvoaiele! Sub scuturi de secetă, lumina lui se stinge discret şi sigur!
Înaintăm prin ariniş şi ne oprim pe malul râului slăbit de prea multă toropeală. Ne întristăm adânc şi regretăm nevolniciile de gând şi faptă umană petrecute în preajmă. Mormane de gunoaie sufocă raiul firului de iarbă, agresând verticalitatea lăstarului şi cuminţenia izvoarelor. Efecte ale infamiei poluează albia, sluţind limpezimea undei, culorile peisajului, puritatea naturii. Fără să fim părăsiţi de nădejdile reîmprospătării mediului, salutăm prezenţa pescarilor printre bulboanele înspumate, sălbatice şi spectaculoase, privim cu mirare zvâcnetul argintiu al cleanului agăţat în undiţă. Remarcăm îngrijorarea acestor oameni pentru sănătatea râului şi admirăm pasiunea lor pentru sportul subtil al voinţei, calmului  şi stăruinţei.
Şi lui Dragoş îi place pescuitul! De aceea am venit împreună la râu! Este un personaj riguros, grijuliu cu sine, meticulos şi preocupat de suferinţele naturii. Cunoaşte geografia râului, cu farmecul şi capcanele acestuia. Motrul curge sclipitor în vâltori, tăcut şi lin în vaduri, năvalnic şi susurător în repezişuri. Valea sa este pitorească, surprinzătoare şi misterioasă pe alocuri. Gâldaiele împrumută verdele de smarald al bolţilor de arbori verzi de pe maluri, imaginea norilor albi sau seninul cerului. Ne furişăm printre măceşi mărgelaţi în roşu şi rugi cu mure gustoase prinse în miresmele şi aromele toamnei, trecem puntea din Vadul Morii şi rătăcim  în lungul râului.

Drumul păstrăvului
Dragoş intuieşte umblarea peştelui. I-am admirat capturile din ultimele deplasări pe râu. Îmi arată pe neaşteptate locul unde vadul se răzleţeşte după nişte sălcii şi aruncă undiţa în sforul apei bulbucite, după rădăcinile unui arin bătrân. Abil în mânuirea undiţei, observă imediat ce plumbul pleoscăie în faţa apei, scufundarea fulgerătoare şi neobişnuită a pluţii. Înţeapă scurt şi scoate din adânc de albie o minune de păstrăv indigen. Clar, luminat, alunecos, sclipicios şi împestriţat cu puncte negre şi roşii, cum rar poţi să vezi, peştele se rostogoli în iarba verde de pe mal. Îl eliberă apoi în găleata cu apă, să-l admire în tot farmecul său. Era un exemplar potrivit de mare, viu colorat şi sclipitor de frumos. Nălucirea lui se potolise aici, semăna izbitor cu cel din seara precedentă, când îl scăpase din cârlig şi-i zburase ca o umbră verzulie peste fruntea valurilor. Iată cum, după uimire şi înciudare, vine bucuria.
Ce clipă rară! Şi ce spectacol scurt! Podoabă din bogăţia râului, păstrăvul tot mai frumos e-n susul apei, înotând repede-repede în contra şuvoiului, lipit de afundul albiei, pe faţa pietrelor şi ascuns în culoarea lor. Întru farmecul vieţii, aşa cum îi stă bine naturii neumblate, virgine!