Să intri pe furiş în liniştea munţilor, să ai răbdare cu ei, să nu le trezeşti orgoliile! Să nu loveşti cu ceva în fascinanta smerenie a peisajului, în lumea monotonă şi policromă a culorilor aranjate în cuminţenie pe maluri şi în urcuşul versanţilor cu păduri încântătoare, în lumea culorilor culese de penelul unui pictor care nu-şi va rosti niciodată numele! Acolo, sus, până-n curmătura culmii, la cotitura râului, firicelul subţire şi cristalin al Tismanei, vlăguit de ţesătura de galerii săpate în pântecul de piatră al muntelui pentru ai smulge apei străluciri de lumină şi energie, susură trist şi neputincios rostogolidu-se resemnat printre căderi de stâncă, în speranţa că va mai înălţa peste vale vuietul râului de altădată.
Pe sub margini de codru, când arămiu, când părăsit de şoapta frunzelor, trec paşii moi ai turmelor coborând dinspre curăturile din Păltinei, Merişor şi Sliva. Ciobanii spun că munţii au scăpat de setea trufaşă de-acum câţiva ani, dar mioarele-s tot mai puţine. Pădurile şi-au dezvelit acum toate izvoarele şi par a fi-n putere! Şi în această toamnă fagii şi-au prins pe trunchiuri chite de bureţi fragezi şi arătoşi. Le-au fost de ajutor ploile, dar ceva ciudat a intrat în viaţa pădurilor, pândind recolta acestor bunătăţi atât de căutate pentru gustul şi unicitatea lor în obiceiurile gastronomice ale locurilor.
Lângă lăcaşele zidite în pieptul muntelui, tăcerea mitică a văii este amplificată de culmile domoale, care închid peisajul ca între creneluri de cetate. Pădurile urcă pantele, când line când abrupte, prinzându-şi în ramuri uriaşe căldări de-aramă în care jocul galbenilor devine mirific şi fantomatic. Se-aude vaierul vântului scăpat spre linia crestelor pitite sub cerul albastru, pe cărările pe care, an de an, cu tot alaiul de basm, toamna intră în Tismana. Jos, printre colţuri de stâncă sură, supt de nărăvaşa hidrocentrală, râul se zvârcoleşte în strânsori înspumate, spectaculoase. Păstrăvul săgetează repezişurile căutând fiorul apei şi bulboanele adânci. Sus, sub umbrele muntelui, zidurile mănăstirii apără şi păstrează legendele trecutului. Surâzând sub ochi de soare, sub priviri adânci de toamnă, izvorul Gurniei se-aruncă-n caiere argintii peste rupturi de cremene, prăvălindu-se pe genunchi de stâncă până-n valul suav şi limpede al râului. Cascada Stârmina îşi vântură cu mândrie vălul de ape în mirarea luminii şi a privitorului.
Privită dinspre Cioclovina, Tismana se lasă uşor la vale, cu straie de oraş tânăr şi pitoresc, pe malurile râului recâştigat câteva clipe de ochiul nesăţios pentru frumos şi pierdut apoi în oglinda vie a lacului de acumulare. La răscruce de drumuri, se mai revăd bătrânii să povestească istoria. Viile din Ieroni, după ce s-au pierdut pe scocul zdrobitorului, au slobozit deja în ulcele vinul rubiniu al plaiului. În acea clipă, în căuşul lutului ars s-a înfiripat pe neaşteptate o nebănuită simfonie a rodirii şi bogăţiei viei şi pământului. Prin grădinile caselor, cireşii s-au aprins iar, au ars câteva zile pentru a face şi mai frumoase ferestrele toamnei şi s-au stins apoi, risipindu-şi rând pe rând frunzele pe poteci şi poiene, printre ramuri goale şi valuri de vânt. Gutuii şi-au pus în ramuri felinare, luminând paşii de vată ai cailor hoinari, plecaţi spre Vânăta şi Celei.
Prin luncile încărcate încă de verdeaţa anotimpului, ciopoarele de oi nu pleacă nici după ce vremurile le-or polei paşii cu strălucirea ţesăturilor de brume. Dincolo de ferestrele caselor, serile sunt tot mai lungi şi înalte. Lângă făpturile negre ale codrilor înalţi şi adânci, sub bolta presărată cu pulbere de stele, miresele mai au încă timp să prindă în obraji vraja fericirii. Un pic, spre lăsatul secului, zâmbetul lor angelic, însoţit de cântecul limpede al alaiului de nuntă, picură încă o dată mult drag de viaţă în sufletul larg şi blând al aşezării, pentru a-i veşnici tinereţea.
