Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Imagini în cuvinte: Suspinul puiului de vidră

Imagini în cuvinte: Suspinul puiului de vidră

Submitted by on 14 July 2010articol citit de 1,345 ori | No Comment

În acest an, vara nu a mai fost o amintire pentru nimeni. Dimineţile se revarsă iar în cuminţenie peste păduri şi zăvoaie. La Valea de Hotare şi în Vadul Rău, apele s-au învolburat de ploile ambiţioase cu care luna lui iulie obişnuieşte să dăruiască aceste ţinuturi de la poalele Munţilor Piatra Cloşani. Motrul, speranţa perpetuă a rodniciei acestor locuri, străluceşte în dantele argintii ocolind printre pâlcuri de arini şi umbre răzleţe de sălcii. Râul îşi împinge bulboanele spre pragul coastei din Priboaia, muşcând de sute de ani din stâncăria dealului, după care, trufaşă şi resemnată, apa alunecă la vale, risipindu-se în vaduri largi şi toi adânci. În trufia ei, apa râului nu a sărit niciodată prundişul. A rămas resemnată între maluri, zburdând peste piedici şi rădăcini dezgolite, într-o necuprinsă şi tăcută lume a vieţuitoarelor.
Undeva, în vecinătatea  micilor sclipiri de lac, mai sunt doar câteva bălţi împrejmuite cu ziduri de papură. Ca nişte pete de cer şi nori, desenate pe covorul de iarbă ce s-a înzdrăvenit în chiuveta lacurilor, tot ce a mai rămas din  vestitele lacuri de la Padeş. Adevărate minuni de ape cu peşti şi păsări nestatornicite vreodată prin aceste ţinuturi au fost trimise în neant într-o secundă de fatidică rătăcire a minţii umane. Acolo, peste rănile pământului, într-o rară clipă de graţie, gândul omului imaginase şi apoi amenajase, din generozitate şi în armonie cu natura un complex de lacuri care umpluseră de frumuseţe şi viaţă peisajul şi preocupările oamenilor. Ce s-a construit în ani, a  dispărut apoi, repede-repede, sub umbrela nopţii şi-n nefastul iureş al  oarbei îndârjiri.  Şiretenia nedesţelenită şi invidia au ucis această lume de basm, înfundând calea spre înflorire şi emancipare pentru satele orânduite aici, pe Valea Motrului.
Din  labirint de păpuriş se-aud şuşotind lişiţele. Prin mlaştini şi ochiuri de ape scormonesc stinghere berzele. Stârcul cenuşiu e şi el pe-aproape. Stoluri de raţe nu se văd peste creştetul pluţilor. Şi pescăruşii au plecat. Doar caii albi, neliberi de pripon, par pictaţi pentru veşnicie în imperiul verde al  zăvoiului. Prin colbul drumului coboară o căruţă. Mai rătăcesc în peisaj mieii şi vitele sătenilor istoviţi de-atâta subzistenţă. Aproape, se aude cineva ascuţind o coasă. E vremea fânului. Privighetorile nu mai dorm pe toporâştea de coasă. Iată de ce înţeleg dezamăgirea prietenului meu, Spiridon. El  zărise acele păsări odihnindu-se acolo, pe statuia cosaşului încremenit între pământ şi cer,  în amurgul înmiresmat de ierburile pologite. Ca să nu uite cântecul lor, le-a aşezat pe ramul versului. Atunci, poetul nu avea de unde să ştie că Ion a lăsat coasa şi-a plecat în lume!
Acum, lacrima izvoarelor reci susură printre bolovănişuri şi este sărutată în nopţile cu stele doar de botul catifelat al căprioarelor coborâte de pe coastă. Prin vaduri săgetează păstrăvul, domneşte cleanul argintiu, mii de peştişori împânzesc oglinda apei, se pierde firul undiţei în sforul râului, pescarii caută cu jind mreana neagră unduind în unda vie a valului grăbit. Lor li se pierd cu greu paşii prin rămuretul de pe maluri. Se strecoară apoi cu grijă pe sub bolta sălciilor şi încearcă râul în toată vălurirea lui, doar-doar vor agăţa iar păstrăvul zburdalnic.
Şi eu trec iarăşi pe vârf de pas pe la cotul podului deversor. Pe acolo intra râul în lac, mai devale de vizuina vidrei Tarca, „căsuţa” sfredelită sub talpa unei pluţi uriaşe. Veneam dimineaţa, să o revăd prăbuşindu-se în bulboane. Era un pescar mai iscusit decât noi. De multe ori am surprins-o cu prada. Avea preferinţă pentru clean. Nu pot să uit însă amurgurile în care, dusă cu puii pe mal de lac, să-i deprindă cu libertatea de a trăi fără sprijin, le-ascultam întrebându-mă scâncetul subţire şi prelung, în neputinţa de-a învinge singuri. Prin sălbăticia râului, taina bulboanelor era de nepătruns pentru ei. Dar, lacul, în mărinimia lui, le era prielnic şi dăriutor de peştişori după poftă. Sfârşirea luciului de apă le-a înăsprit soarta. În vâlvoarea vieţii, suspinul puiului de vidră rătăcit prin fundăturile văduvite de înseninarea apei, sfâşie liniştea nopţii. E flămând şi deznădăjduit. Vidra Tarca îl aşteaptă în ascunzişul de sub prund.
Luna urcă dinspre creştetul munţilor. Strigătul puiului se stinge uşor în misterul văii. Câteva stele îşi limpezesc ochii în vadul Motrului. Cerul nu a căzut pe pământ. Valea se cuprinde tot mai mult de taina nopţii. Şi râul parcă ar vrea să doarmă. Îşi vesteşte discret valurile, voind să le-adune în pace lângă brâu de deal, fără să tulbure somnul puiului de vidră.

Comments are closed.