Înainte de a săruta Dunărea, între Olteţ şi Motru, arcul muntos carpatic parcă se opreşte un pic pentru a cuprinde şi, se pare, după câteva clipe de sfat celest, se hotărăşte să străjuiască spre nord şi spre nord-vest un ţinut blagoslovit cândva de Dumnezeu cu o minunată zestre naturală protectoare, peste care răsfrângerea vremurilor a presărat deopotrivă şi bine şi rău.
Acest teritoriu, hărăzit cu munţi îmbrăcaţi în pajişti şi păduri înalte şi puternice, din care se scurg la vale şiruri de ape limpezi şi curate, în zbateri cristaline şi mirifice înveliri de şuvoaie, prin vaduri şi bulboane, fost-a să poarte numele de Gorj, care, după traducerea conţinutului slav al cuvântului, înseamnă Jiul de Munte sau Jiul de Sus. Răsfirarea de pârâiaşe, pâraie şi râuri se pierde spre zare, printre dealuri, colnice, şesuri şi păduri, în văi pitoreşti şi în vuietul undei călătoare.
Uimitoare şi rară, această ramificare geografică împlineşte miraculosul arbore al apei slobozite din puzderia de izvoare răsărite sub cerdacurile din Parâng, Vâlcan şi Godeanu. Un arbore inedit, ale cărui seve udă cu viaţă acest pământ dăruit cu fel de fel de ofrande. Aflat între Cerna, Polovragi şi Ţânţăreni, Gorjul este un neobişnuit triunghi de energii şi mistere, unde curgerea existenţei este un dar al rămurişului de ape şi soare orânduit de divinitate peste trupul judeţului cu umeri de munte.
Doritor de lumină şi rareori pofticios la revărsări, neglijat între genuni de piatră pentru a zâmbi limpede privirilor, Jiul îşi întuneca în cărbune mai acum câţiva ani albia, înainte de a ferăstrui zidurile reci ale Carpaţilor, între Polatişte şi Bumbeşti, pentru ca apoi, să se-ncaiere un pic în ciuturi de oţel şi să amuţească-n lacuri la Vădeni, Tg-Jiu şi Sărdăneşti. Să stăruie mai apoi, tot mai mult pentru civilizaţia curentului electric, în slăvile turnurilor de la Rovinari şi Turceni, ca să se lase în cele din urmă neîmpăcat, la vale, mai puţin istovit de zbuciumul călătoriei, dar destul de supărat pe ciudăţeniile secetei cinice dinspre sfârşitul mileniului doi şi neîmpăcat de dorul după vraja care urma să-i limpezească unda, surprinzându-i cu fericire pe oamenii locului.
Arbore vital al Gorjului, cu multe ramuri trainice, pe numele lor Motru, Tismana, Bistriţa, Gilort sau Amaradia, în propria-i tânguire, Jiul uită de trufia şi ignoranţa omului, peste care se revarsă acum imperturbabilă mânia Domnului. Râul luptă ca un ascet cu setea ţinutului în formă de inimă, udându-l de la nord la sud, ca un arhanghel vlăguit de puteri.
Nevolnicia şi neîmplinirea l-au adus pe om într-o neimaginată dramă a vieţii sale, nevoit fiind să se lase ani la rând captiv secetei pustiitoare, într-un judeţ peste care-şi duc cobiliţele pline atâtea drumuri de ape. Pe firul lor, mare minune ar fi fost să se fi ridicat în timp salbe de lacuri, cascade de baraje, care să împrospăteze şi să îmblânzească mediul, să îmbogăţească şi să uşureze traiul, vieţuirea în acest ţinut.
Şi în Gorj, nimicnicia, dezordinea, atavismul şi parvenirea au lăsat să zburde măcelul prin păduri, cazmaua prin îndiguiri şi maluri, exploziile prin viforul albiilor; săvârşirea de fapte necugetate a răvăşit şi a mutilat natura. Blestemul lacurilor secate şi al celor nenăscute, al pădurilor răstignite pe genunchi de munte şi în pungi de arginţi, al apelor văduvite de peşti argintii şi al fântânilor rănite şi uscate umplu cu amar şi azi viaţa vietăţilor.
Trândăvia şi ura viscerală a unor nemântuiţi au subţiat prietenia dintre om şi mediu, dar n-au surpat zidirea binelui şi armoniei. Dacă este să ne aducem aminte, vara anului 2000 a fost poate anotimpul în care disperarea s-a potopit peste spirite iar gândul raţional şi fecund a reîntrupat forţele celor ce-au sfredelit stânca şi huma, căutând prin zidirea de noi fântâni adâncurile umezi, în răsăriri de apă, pentru a îndepărta ariditatea de sub cerul aprins cu flăcări sălbatice de soare.
În toată această perioadă, prin înalturi zburdau cohorte de nori negri fără a cerni ploile, care să alunge supliciul. Le înturnau departe, spre alte zări, spre alţi oameni, mai truditori, mai îngăduitori.
La aceeaşi vreme, undeva, la Padeş, pe vatra unui fost lac sacrificat de câteva gânduri tulburate de ură şi răzbunare, lângă un fir de izvor crescuseră ici-acolo mărunte smocuri de iarbă verde. Restul câmpului fusese pârjolit de arşiţa nemiloasă. Acolo, ca în bejenie, Mama Domnica îşi purtase calul înfometat până-n gura izvorului. A legat priponul lângă apă, aproape de firul ierbii verzi şi s-a retras spăşită spre sat. Nu a vrut să mărturisească nimic, dar în ochi i se zărea dorul după lacul de odinioară, cu maluri răcoroase şi pline de verdeaţă, unde Roib al ei rumega toată ziua iarbă crudă din îndestulare.
Iată de ce este trist că, aici, pe un areal împânzit de-atâtea ape, răul şi patimile vechi, cuibărite adânc în atitudini şi fapte au nevrednicit omul şi-au aruncat în necunoscutul timpului un posibil paradis, în care frumuseţile şi bucuria de a trăi s-ar fi regăsit în prăvăliri de valuri, baraje în cascade, canale şi oglinzi de ape, grădini de vis, parcuri şi arteziene. Au rămas însă pe aproape, printre noi, ofilindu-ne gândul şi dorinţele, tot felul de griji, disconfortul unui mediu sufocat de poluare, o viaţă pândită de aproape de sărăcie şi nelinişti, în care binele şi idealul se sfârşesc încet şi sigur.
Ce păcat că, într-un judeţ dăruit cu ape şi păduri, cu pajişti şi munţi, cu dealuri şi lunci, norii zac în ceruri, blestemu-i pe pământ, iar suferinţele rămân tot mai mult în viaţa oamenilor! De aceea, minţile limpezi se tot întreabă: „Vom reuşi, Doamne, să avem apele cu noi? Să împlinim bunăstarea? Să rostuim raiul pe pământ?”
Viitorul poate fi şi generos, aducând răspunsul mult aşteptat. Vrea împlinirea, cred, dar ne mai cere ceva. Ne cere să scoatem deşertul din inimi şi moliciunea din braţe! Să zburde gândul şi să lucreze mâinile! Să vrem, să facem Gorjul de mâine, Gorjul oamenilor buni!
