Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Imagini în cuvinte: Năstrapii din sufletul viei

Imagini în cuvinte: Năstrapii din sufletul viei

Submitted by on 21 September 2011articol citit de 1,572 ori | No Comment

S-a ofilit de tot firul ierbii. Intrăm din ce în ce mai mult spre adâncimi de toamnă, iar anotimpul întârzie să-şi deschidă toate cămările belşugului şi încântării. Suntem mai la vale de miezul lui septembrie şi cărările se arată înecate încă de colbul secetei care nu se mai retrage din sufletul văii, din temerile sătenilor.

O simfonie a naturii care umple hambarele celor harnici

O simfonie a naturii care umple hambarele celor harnici

Se topesc amiezile şi răspândesc pe pământ toropeala zilelor lui iulie, de parcă vara ar fi rămas agăţată de tâmpla cerului, cu întreaga ei năduşeală. Soarele înroşeşte orizontul dinspre dealurile Godineştilor, împrăştiind dimineaţă de dimineaţă, văpăi de raze prin tanătul depărtărilor şi boarea adunată în preajma pădurilor dominate încă de culoarea verdelui solitar. Răzleţeşte lumina peste răcoarea şi roua din zăvoaiele ce însoţesc Motrul în urcuşul văii sale pline de tumult, până dincolo de munţi, în Poienile de Jos, sub frunţile stâncoase ale Ciutei.

E toamnă iar…
La doar două ore de ivirea zorilor păşim spre vadul râului, să ascultăm susurul undei călătoare şi să vedem de mai sare păstrăvul în repeziş de val. Pe creştetul pădurii de arini admirăm silueta unor stârci cenuşii, cu gâtul alungit spre cer, să înţeleagă câte ceva din nălucirea făpturii noastre îndreptate spre aceste inedite porţi ale naturii. Pe o răsfrângere de maidan, un culegător se opreşte să-şi încarce găleata din ofranda măceşului năpădit de fructe. Pe prundişuri la deal se risipesc trei turme de oi şi capre ale păstorilor din aceste sate, căutând să mai frângă ce a mai rămas verde din lumea lăstărişului de orice fel. Nu rezistă setei şi foamei lor, nici mărăcinişul – porumbarul, murul, măceşul -, nici arboretul, nimic nu rămâne după trecerea lor!
Privim spre înălţimile Coastei Motrului şi ne întristăm să o vedem, pentru prima dată după mai bine de o jumătate de secol, fără pădure pe unele încovoieli ale culmii. Aşa se întâmplă când dreptul de proprietate ajunge în posesia unor agresori ai mediului. Ne doare să tot ascultăm zumzet de ferăstraie şi grohăit de tractoare în inima pădurii. Să vedem stejarii doborâţi din verticalitate, târâţi pe văioage şi abandonaţi apoi peste firul Motrului în profunzimea covorului de iarbă verde. Ne ţine la inimă să ne fie greu să găsim loc de trecere printre ramurile uscate tăiate din coroanele arinilor, printre ramurile de fag lăsate pe întinderea dinspre maluri, printre aglomerările de saci abandonaţi cu deşeuri cu tot în sufletul naturii. De aceea nu este cu putinţă să comparăm imaginea de acum a ţinutului cu aceea de pe vremea bunicilor noştri, când natura era curată ca lacrima izvorului, întreagă, teafără şi neciuntită.
E mai puţină zarvă azi prin zăvoi şi mirişti. Satul şi-a mutat acum treburile spre cununa dealurilor pudruite cu culorile toamnei, spre Valea de Hotare, Malaion, Măgură, Pleşa, Lole şi Cucă. S-au copt bine strugurii în viile ce învelesc cu umbra viţei şi bogăţia bobului aceste valuri ale pământului stors de secetă. A coborât apa şi în bunarul lui Nae, în fântâna care era cea mai nepăsătoare la arşiţă grea. Frasinul din colţul gardului şi-a aplecat frunzele sub apăsarea căldurii. Cireşul a început să-şi aprindă culorile. Şi verde, şi verde palid, şi galben, şi roşu, şi maroniu. Gutuiul şi-a îngălbenit doar bulgării de aur, foarte mulţi şi toţi spânzuraţi ca nişte podoabe printre buchetele de frunze, care au început să capete încet-încet culoarea lunii din nopţile senine şi clare ale lui septembrie.

La cules de vie
Petre Ungureanu este pe deal, la cules de vie, cu tot natul. În sprijinul familiei au venit aproape toate rudele, vecinii. Se ajută oamenii, aşa este şi la Padeş, unde lucrul la vârful recoltei adună forţele. Mai ales acum, când viile au dăruit munca sătenilor din primăvară şi de peste vară cu mult belşug. Printre frunzele în veştejire şi aspre la atingere, mâinile plăpânde ale Georgianei îşi fac loc şi aleg ciorchinele cel mai frumos. Fetiţa numără parcă bob cu bob şi gustă din dulceaţa strugurelui de novă, întemeind bucuria bunicului care s-a ocupat de fiecare butuc de vie la tăierea viţei. Culegătorii încarcă rând de rând coşurile şi găleţile cu ciorchini. Arome şi culori răsar din întinderea viei, să ne mângâie cu mulţumire şi spor. Cei mai vânjoşi dintre bărbaţi coboară strugurii în saci pe costişa abruptă a dealului, până în răcoarea beciului, unde zdrobitorul din lemn aşteaptă să stoarcă din ochiul bobului copt lacrima mustului rubiniu, binecuvântat de lumina cerului şi sevele pământului. Nu mai sunt pe aproape pivniţele vechi de odinioară, zidite de străbuni în trupul dealului, să rămână vinul aici, lângă rădăcina viei. Au apărut apoi conacele, cu două camere şi lăcaş de răcorire a vinului în scut de sigă, sub duşumea, dar vinul tot în vale a ajuns. Acolo sunt pivniţele acum, în vatra gospodăriei!
Petre şi-a meşteşugit singur butoaiele cercuite şi putinile în care va lăsa la fermentat strugurii zdrobiţi. A ales lemn de stejar bine legat la miez pentru doagele strânse în cercuri şi întărite cu fir de papură la gardin. Mâinile noduroase ale bâtrânului apasă ritmic şi delicat muntele de boabe scăpate sub zimţii de lemn şi plimbă scaunul teascului prin jgheabul roşu de atâta plâns, făcând să curgă şuvoaie de must dulce şi aromat în hârdăul proptit la gura zdrobitorului. În jurul bunicului, peste munţii de struguri din poverile vaselor, roiesc albinele desfătându-se cu aromele purtate în miez de bob. Din vie, ele s-au mutat aici, după drumul miresmelor de struguri, până ce acestea se vor sfârşi în buchetul vinului zglobiu din oglinda paharului.
Petre i-a lăsat feciorului său, lui Ionuţ, un  deal de vie, cu peste o mie de buciumi în putere de rod. Bătrânul ştie să înnobileze pământul şi să împlinească bogăţia acestuia. Şi teii de la capătul viei, tot de el sunt plantaţi. Puzderia de meri şi pruni ce îmbracă dealul este zămislită tot din osârdia lui. Cireşii, vişinii, perii şi gutuii de pe lângă casă sunt şi ei înfiinţaţi şi înălţaţi tot de bucuria lui de a dărui copiilor, nepoţilor, trecătorilor prin viaţă. Şi mai are el un năduf la inimă. Vede că fiul lui nu prea are aplecare spre aceste treburi. I se pare că se mişcă greu şi nu se apropie cu drag şi dor de nevoile culturilor de pe aici. A numărat bine hârdaiele golite în putină şi a conchis că toamna aceasta a fost a vinului, măsurile pe vasele din beci  sun mai promiţătoare decât cele de anul trecut.
Generos şi mulţumit, Petre căută în deschiderea firidei ulceaua de pământ cumpărată de el în bâlciul de la Pocruia. Răsuci uşor slăvina de la putină şi slobozi în ulcea mustul gros şi dulce. Peste gura putinii se auzea frământarea strugurilor storşi, ca un glas firav şi subţirel al trecerii perpetue. Acest susur nedefinit se va stinge abia la alegerea tescovinei, când vinul va fi gata de scurs în butoaie şi damigene, la limpezit. Şi apoi cântecul viei va fremăta întruna, tot mai stins, până la margine de vis şi dor.  Bunicul ridică ulceaua şi ascultă tăcut neastâmpărul năstrapilor sărind în larg de lumină. Nerăbdătoare, nepoţica Georgiana gustă din lacrima viei. Peste ochii ei se întinse mirarea bucuriei, iar în vârful năsucului rămase o pată roşiatică.
Nu! Nu este sânge, este sufletul viei!

Comments are closed.