Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Imagini în cuvinte: „Călătorule, ai milă de izvorul meu …”

Imagini în cuvinte: „Călătorule, ai milă de izvorul meu …”

Submitted by on 28 September 2011articol citit de 1,904 ori | No Comment

Septembrie se prefiră tainic în necuprinsul vremii, luând cu sine o mică parte din frumuseţile anotimpului dar şi echinocţiul de toamnă – spectaculos în acest an prin farmecul priveliştilor înnobilate de culoare şi lumină, prin bogăţia recoltelor şi surâsul acelei dimineţi; momentul astral al egalităţii dintre zi şi noapte petrecându-se în acest an puţin după ora amiezii.

Drama naturii care moare cu fiecare toamnă şi reînvie cu fiecare primăvară

Drama naturii care moare cu fiecare toamnă şi reînvie cu fiecare primăvară

E toamnă de-a binelea, lăsăm spre răsărit peisajul fabulos iscat din penelul miraculos al anotimpului, din urzirea de văl argintiu şi vifor uşor de izvoare răsfirate peste luncile umbroase ale Motrului şi Bulbei, văile uimitor de pline de candoare şi statornicie, de poftă de viaţă şi lucru întru desăvârşirea binelui, şi încercăm urcuşul spre meleagurile rourate din Valea Cernei.

Pe Valea Cernei
Păşim pe sub culorile aşezate cu migală şi har de maestru în cununi de codru maiestuos şi căutăm calea  spre tăpşanul de piatră al Munţilor Mehedinţi. Suntem pe trupul de ape ce ţine departe seceta de aceste ţinuturi. Peste Coasta Motrului, în satele vecine, spre Padeş şi Tismana, fântânile abia îşi mai poartă duhul, altele au secat din vară. Arşiţa este mai neîndurătoare ca niciodată şi apasă îngrijorător de mult pe rostul vieţii. Oamenii nu înţeleg de unde s-a pornit mânia naturii. Încă nu ştiu să aleagă între vina cerească şi vina lor. Se aude că şi Dunărea a scăzut la un nivel nemaicunoscut vreodată. Motrul este ca un pârâiaş ceva mai mare, dai cu praştia să găseşti un petec de iarbă verde şi abia îl afli sub umbriş de arini. Caută oile pe prundişuri frăgezimea lăstarului şi-i duc dorul! Nori de praf se ridică în drumurile câmpului, în hurducări de loitre şi năplaţi printre haturi şi mirişti. Aici, pe firul cristalin al Brebinei, printre păduri şi poiene, pe văi şi colnice peste care coboară răcoarea muntelui, seceta nu prinde loc prielnic. Privim în rămuriş de frasin şi vedem cât de lungă şi întristătoare este şi aici aşteptarea ploii. Frunzele şi-au aplecat fruntea în toiul zilei şi se-nviorează doar în boarea dimineţilor. Rămân niţel în agerimi de ram şi flutură apoi în zbor de vânt învelind cu foşnet dâmburile, văile, cărările, gândurile, veşnicirea …
Satele se înşiră, unul după altul, pe maluri de râu până sus în curmătura culmii, la doi paşi de cer şi făpturile sure, stâncoase şi colţuroase ale vârfului Piatra lui Stan. În poarta Brebinei, la Izvorul Rece, păstrăvul zburdă netulburat în luciul bazinelor şi şuşotul meşteşugit al bulboanelor spumoase din streaşina hanului. Urmează  Bratilovul şi Titerleştii, sate de ungureni cu uliţe săpate printre stânci şi bolovani scăpaţi din munte. Apoi, Mărăşeştii, Stăneştii, Obârşia Cloşani şi – sub cornetele de piatră, ferigă uscată şi păducel înroşit de buchetele fructelor coapte – Godeanu, sate pitite sub versanţi şi umbrare, cu poteci şiroind în bolovănişuri cuibărite-n piept de colnice, peste care se ridică solitare pătuiage pitoreşti cu nutreţ pentru vite.
Serpentinele ocolesc rădăcinile muntelui şi pereţii stâncoşi lăsaţi în repeziş de ogaşe, sar în poduri scurte peste glasul stins al apelor şi urcă încetinel până ce înving înălţimile, coborând apoi spectaculos spre misterioasa Ţară a Cernei. La margini de drum, în mirifice cascade, se zăresc străluciri argintii din şiroirea izvoarelor. Prin ele, muntele plânge, lacrimile lui dăruiesc cu viaţă locurile şi umplu pământul cu vigoare şi rod. Şi tot la margini de drum întâlnim nucul, risipindu-şi ofranda pentru pofta călătorului. Atinse de văpaia soarelui şi prinse de tristeţuri parcă, nucile dorm pe grindăraşe, printre frunze veştede şi creştet de iarbă. Trecătorii le adună şi descătuşează din cămările lor cocoşei de sâmburi, desfătându-se cu gustul proaspăt al fructului.

Povestea de lângă izvor
Ajungem cât mai aproape de faţa plaiului, sub abrupturi calcaroase, unde laricea, molidul, bradul, fagul, cimbrişorul, degetăruşul, crucea voinicului, saxifraga, ghinţura şi genţiana îmbracă în farmec şi puritate peisajul cu padini şi luminişuri presărate de arbori, flori, lapiezuri şi alte forme curioase de piatră şlefuită de vijelii şi ploi. Aici, în pridvorul cerului, în generozitatea muntelui şi în calea drumeţului, Maria şi Nicolae Vârzob, o familie prea încercată de soarta inexorabilă, a lucrat şi a dăruit lumii „Fântâna Vieţii”. Din trup de stâncă, răcoare de codru, din gând duios şi lacrimi de suflet veştejit de durere şi dor au întrupat acest miracol, la loc de popas, pentru viaţă, pentru trăire şi continuă primenire de spirit. Ei au zidit cu evlavie şi recunoştinţă. Tot ei au lăsat cuvintele să vorbească tuturor: „Călătorule, ai milă de izvorul meu, păstrează-l curat şi neprădat!” Iar casa apei limpezi şi înduioşate a fost construită de părinţi în amintirea veşnică a fiicei Nicoleta, de 12 ani, şi a fiului Nicolae Manuel, de 2 ani.
Nicolae şi Maria erau cunoscuţi printre sătenii din Mărăşeşti ca oameni de ispravă, plini de bunătate. El era un vestit constructor de drumuri forestiere spre pădurile muntelui. Cei doi părinţi se aflau mai mult plecaţi, la lucru, departe de casă. Manuel, copilul cel mic, rămăsese iarăşi în grija bunicii. A venit ziua profetică, o clipă de neglijenţă din partea bătrânei şi băieţelul se opăreşte căzând în căldarea cu apă fierbinte pentru rufe, uitată pe pirostrii la focul din curte. Câţiva ani mai târziu, în vacanţa de vară, Nicoleta pleacă în tabără, unde se sfârşeşte înecată de valurile trufaşe ale mării.
Tragedia acestei familii, care şi-a pierdut în împrejurări stupide cei doi copii, rămâne fără uşurare. Fântâna ridicată în memoria copiilor este ca o pâlpâire vis şi lumină în zbuciumul unui dor nesfârşit. Ne-am oprit şi am băut apă rece din sufletul izvorului. Ne-am mirat de năvala şuvoiului de apă, de răcoarea lui, de generozitatea muntelui, de freamătul alinării. Am potolit setea dar nu am reuşit să potolim lacrimile, lacrimi care curg mereu, curg şi azi, de durere, de întristare, de dor.
Lacrimi care curg pentru viaţă, pentru frumuseţea şi nemurirea ei!

Comments are closed.