Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Imagini în cuvinte: Amintiri din iernile copilăriei

Imagini în cuvinte: Amintiri din iernile copilăriei

Submitted by on 2 February 2011articol citit de 3,075 ori | No Comment

A nins fastuos şi tăcut în zilele lui Gerar. Zborul fulgilor mari şi zdrenţăroşi s-a lăsat peste faţa satului, într-un joc fără noimă al deselor roiri şi al vârtejurilor şfichiuitoare de vânt rece, tăios şi aspru. Motrul, râul cuminte şi tot mai uitat de oameni, amorţise în strânsorile chingilor de ger. În Cioacă şi Pleşa, două dealuri legendare ale ţinutului, abia se zăreau ostaşii pădurii de mesteacăn. Într-o linişte angelică, dealurile domoale îşi potriveau încet pe sub bărbie broboada albă a iernii. Jos, spre deschiderea văilor, tainică şi eternă, nimbată de miturile istoriei, Câmpia Padeşului purta cu sine însemne ale venerabilei memorii a Domnului Tudor, vrednic luptător pentru drepturile şi libertăţile românilor.

peisaj-iarnaA nins îndelung peste hotarele trecutului. Dincolo de meterezele adâncite în trupul întinderii dintre munţi, satele se orânduiesc în tihnă urmând spre miazănoapte brâul deluros şi orânduindu-şi casele în rosturi hărăzite de însăşi străvechea iubire pentru tradiţiile şi obiceiurile fireşti ale vieţii şi ale demnităţii străbunilor.
Iarna a intrat și acum ca o lumină discretă în sufletele oamenilor. Uşor de văzut, în privirile lor, mai horea încă bucuria de a trăi. Fost-au alungate invidia şi ura, crisparea şi neîncrederea iar pe feţele rumene de fiorul aerului rece domnesc acum dorinţa de bine, libertatea de a gândi, a vorbi şi a lucra după voia lor pentru un alt destin al satelor de pe Valea Motrului. Sentimentele acestor oameni de la munte sunt curate precum miezul fulgilor rătăciţi în hora anotimpului purificator. S-au primenit şi uliţele podidite de hlamida iernii.
Ferestrele şi-au pus flori de gheaţă printre care răsar tresăriri din zâmbetele copiilor. Afară a nins ca-n iernile de-altădată. Sânziana-şi lipise obrazul cald de ochiul ferestrei, topind cu văpaia inimii pojghiţa de gheaţă. Voia să admire săniile prietenilor ei mai mari, zburdalnicii copii risipiţi pe pârtiile priporului de la Cârjan. Bunica scosese din sobă dovleacul turcesc, copt pe vatra încinsă cu jar de fag. Ne-ndemna să desfacem cu grijă cocoloşul de miez auriu şi dulce, să nu rupem coaja din care va face o cotovaică în care, la vară, la vremea vânturatului, urma să adunăm fasolea sărită de pe leasă.
Îşi scosese şi de lucru Mama Călina. Pieptăna şi rotunjea caiere moi, torcea, răşchia şi împletea ciorapi groşi din lână ţigaie nepoţeilor, să le ţină de cald în şoşonii largi şi să-i rupă la sanie şi pe pantele cu pârtie de schi. Deseori îşi încărca timpul răşchiind şi răsturnându-şi motochele după culori. Într-o iarnă a ţesut în război două scoarţe de toată frumuseţea pentru camera cea bună a Ilincăi, nepoata cea mare, măritată în casă nouă.
Ceilalţi, ai casei, se pierdeau cu treaba prin gospodărie, croind pârtie spre adăpostul animalelor, igienizând podelele şi încărcând cu nutreţ ieslele din grajdul vitelor, înnoind aşternutul cu paie şi frunze veştede. Numai Tudorica tot zorea cu grijă pe lângă Joiana, juninca ce-aştepta să sporească gospodăria cu primul viţeluş căruia cei de la primărie n-or mai veni să-i scrie certificat de naştere, lăsându-l în proprietatea stăpânilor săi. Puseseră fân şi la oi, tot în ocolul din adâncul grădinii. Voiau să-şi înmulţească turma mai ales că schimbarea diriguitorilor ţării le aprinsese speranţa în a-şi redobândi moştenirile de la strămoşi. Nu avea cine a le mai dijmui lâna, brânza şi mieii.
Se amurgise afară. Bunica alinta pe Sânziana cu poveşti din anii copilăriei noastre. Pe lângă casă trecea cea mai gălăgioasă pârtie de săniuş a satului. Era locul amintirilor noastre. Acolo, printre prunii cocoşaţi de ofranda iernii, făceam oameni de zăpadă uriaşi, de ne urcam cu scara să le punem tăciuni în loc de ochi. Noaptea le-aşezam lumânări aprinse în mâini. Cât era pârtia de lungă, înfigeam pe margini, din loc în loc, lumânări şi iar lumânări, de intram în poveşti cu alaiul nost cât şi cu zborul săniuţelor cu care învingeau numai cei care ajungeau la vale cu lumânările aprinse. Ce frumuseţi şi veselie ne-nsoţeau! Ce sărbătoare a copilăriei noastre!
Ningea ca-n basme peste plaiuri, dar nu atât de mult cât să se-adune troienele dragi copiilor. Ogaşul Mic era bobotit ca la gerul Bobotezei. Copiii nu se mai auzeau în pripor, la săniuş. Se-auzeau însă hohote pe Valea Ţiganilor, spre Dealul lui Cornea. Ogaşul era-ngheţat tuci. Făcuseră trenul săniilor şi-alunecau în lanţ pe luciul gheţii. Caravana fericirii lor înfrumuseţa anotimpul.
Afară ningea liniştit şi tainic, ca-n iernile de-altădat’.

Comments are closed.