IMAGINI ÎN CUVINTE La Sohodol, istoria stă pe loc! | Vertical
Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Gorjul » IMAGINI ÎN CUVINTE La Sohodol, istoria stă pe loc!

IMAGINI ÎN CUVINTE La Sohodol, istoria stă pe loc!

Submitted by on 28 January 2018articol citit de 720 ori | No Comment

 

Drumurile nu se opresc la răscruce. Sunt prietenoase şi acum, chiar încărcate de zăpadă şi mărginite de valuri înalte de troiene. Dacă vrei să ajungi la Sohodol, satul pitit de sute de ani sub cuşma munţilor, o coteşti spre apus de la Salca Pocruii, pe şoseaua care şerpuieşte spre cornetele înalte şi sure ale munţilor. Banda de asfalt ne poartă pe sub bolţile înalte ale fagilor din Valea Podului. Urcăm apoi serpentinele agăţate de povârnişuri cu piatră ceţoasă şi pământ roşu prăvălit în şiroiri şi adăstăm pe platoul dinspre Delureni, locul de unde ni se deschide priveliştea satului legendar, aşezat pe firul văii, pe umeri de deal sau creştet de culmi.

De vei încerca să intri în sufletul şi preocupările oamenilor din acest ţinut, vei pleca mai bogat spiritual şi mulţumit că ai retrăit cu adevărat momente şi întâmplări pe care alteori le întâlneai doar răsfoind hrisoavele sau în cărţile de istorie. Satul aparţine acum oraşului Tismana, iar asfaltul a înlocuit drumul umblător în cornetele sure peste lespezi de piatră şi şanţuri adâncite de ploi. Sohodolenii şi-au zidit casele pe pinteni de stâncă, rânduindu-le în cătune aşezate pe văi şi văioage, la vale şi la deal, de-ţi trebuie zile în şir să le cutreieri pe toate. Au adunat piatra cu mâna, cu umărul şi povara calului şi au întemeiat ziduri trainice, protejându-şi uliţele şi potecile spre gospodăriile şi sălaşele cocoţate până sub pleoapele cerului. Sub poala Ruşchiului, pe Grâul Lung, pe Valea Mare şi Valea Mică, pe Hamar şi la Gura Plaiului, cum şi-au denumit ei cele mai cunoscute locuri ale satului risipit aici, în cetatea de piatră a munţilor.

Ne-am oprit în preajma şcolii din sat, aproape de mumurul stins al Gârlei Mari, cum îi spun ţâncii pârâului ce udă localitatea de la apus la răsărit. Pe sub făget, pe firul drumului agăţat de Costişă se văd turmele de oi şi capre, caii împovăraţi cu legături de fân din pătuiage şi două Mării, cu sarcina în spate, coborând spre ocolul de sub coastă. Peste sat s-au lăsat soarele strălucitor şi neobişnuit de primăvăratic, cerul albastru limpezit de vântul răcoros, dar blând, scăpat pe valea îngustă şi adâncă. Nu se mai văd stâncile dezgolite de pe Cornul! Vârful, pe care bunicul nostru se căţăra adeseori şi bătea toba să audă toţi sohodolenii chemările bunei cârmuiri pentru satul lor, s-a îmbrăcat în aceşti ani cu pădure de fag şi mesteacăn şi se înalţă mândru către cer.

Prin curtea şcolii zburdă un băieţandru roşu în obraji şi iute ca viforul izvorului. Îl întrebăm pe Cătălin despre muntele cel mare de peste apă. Ne zâmbeşte cu bineţe şi promite că ne va povesti multe, dar să stea de vorbă cu bunicul. Este la şcoală, abia a învăţat să scrie şi să socotească, iubeşte mult vatra copilăriei, iubeşte muntele şi îi place viaţa în satul lui vechi, bogat în linişte şi înţelegere între oameni.

Suntem într-o aşezare care a oprit timpul în loc. Aici, oamenii beau încă apă din izvor. Alţii, harnici şi gospodari, au captat izbucul de la Moişti şi au trimis apa la robinet. Cei ce s-au cocoţat pe munte mai folosesc încă oblamnicul şi vadra, oblâncul şeii şi cobiliţa, dar cum au idei şi se unesc destul de uşor, oricând pot să-ţi povestească ei cu multă fală cum au scăpat de drumurile la izvor. Când se întorc de la conacele din Sliva, sătenii se opresc la moara cu butoaie să-şi macine boabele şi să-şi încarce hambarele pentru iarna înaltă şi lungă. În aceste zile ei drumăresc prin nămeţi, spre grajdurile cu vite din cornet. Au văzut că iarna e acasă şi s-au pus deja pe treburi. Şi-au dus calul la fierar, să-i schimbe potcoavele. Femeile au pus războiul, să ţese scoarţe, vâlnice şi ştergare împodobite cu frumuseţi din farmecul plaiurilor şi grădinilor cu flori.

La Sohodol, cea mai de preţ dintre bogăţiile satului sunt copiii, cu puţini peste o sută. I-am reîntâlnit la şcoală, împreună cu profesorii lor, la lecţii şi la şezătoare. Fete şi băieţi de toată isprava, învăţăcei şi gimnazişti coborâţi aici din zori de zi, de la distanţe mari, străbătute zilnic în cel puţin o oră de mers pe jos. Sunt frumoşi şi sănătoşi, crescuţi în cultul muncii şi în inocenţa jocului, învăluiţi şi protejaţi mereu de aerul curat şi tămăduitor al munţilor. Şi-au primenit şcoala cu frumuseţi perne din memoria şi prezentul aşezării lor, au adus în muzeu tot ce au descoperit a fi valoros pentru numele şi faima neamului lor. Am trăit clipe încântătoare prin cântecul şi jocul lor. Ştiu pasul de dans şi horă ca oamenii mari şi vorbesc cu drag despre fericirea de a fi învăţat să joace de la părinţii şi rudele lor, la sărbătorile şi nedeile satului. Înţeleg şi exprimă cu talent snoava şi gluma, aţâţă bucuria prin strălucirea râsului, scotocesc în legende şi în misterul descântecului, aduc tradiţiile spre gând şi suflet, zâmbesc des şi dăruiesc cuvântului rostit limpezime şi freamăt, umplu inimile cu buna dispoziţie.

Cu ei am pătruns o parte din misterul vrăjilor. Ei au amintit de cântecul fusului răsucind din piept de caier firul de lână prin mângâierea degetelor firave. În rotirea vârtelniţei, au depănat în gheme firele motchelor dezlânate. Au rotit apoi firul pe ţevile sucalei şi-apoi l-au lăsat în alergarea suveicii prin păienjenişul de urzeală din faţa iţelor şi cocleţilor din războiul de ţesut. Şi-au scos din lăzile de zestre costume populare vechi de peste o sută de ani, marame de borangic, vâlnice, oprege şi ii cusute pe mâneci şi gulere cu broderii în flori şi motive tradiţionale, opinci şi obiele, iţari, veste şi nădragi din  dimie albă.

Ce frumoşi sunt feciorii şi fiicele satului în straie de sărbătoare, prinşi în ritmul dansului şi cântecului popular! Se întorc şi chiuiesc în pasul adăugat şi galeş al horelor de mână, în iureşul învârtitei, în tropot şi salt de ungurică, în ritm vioi de sârbă sau în valul romanţat al danţului. I-am văzut cât de harnici şi curajoşi cresc. Ştiu să coase cu arnici pe pânză, să împletească firele de lână, să citească în templul amintirilor, să înţeleagă taina vrăjilor, să-şi proiecteze viitorul căutând în vrerea şi nevoile satului lor. Ştiu să-şi respecte şi să se împlinească împreună cu profesorii lor, mai vârstnici sau mai tineri. Cu Mihail Văduva, fostul director, cu Maria Tivig, Simona Mihaela Popa, Cristina Stănulescu, Constantin Frăţilescu.

Pe chipurile lor luminoase şi pline de viaţă am regăsit copilăria. În ochii lor inocenţi şi limpezi, strălucea sinceritatea. În cuvântul şi în privirea lor am descoperit comoara bunului-simţ, calea bunei-credinţe şi bunei-cuviinţe, ingenuitatea cuminţeniei, dorinţa şi puterea de a trăi în rosturile adevărului, binelui şi frumosului. Copiii din Sohodol ştiu să arate lumii ce-i mai de preţ acolo, în satul lor cu cai, mioare şi pătuiage presărate în peisaj. Cu ei, istoria pleacă din loc! Cu ei, satul are viitor!

 

Comments are closed.