Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Iarna din miezul primăverii

Iarna din miezul primăverii

Submitted by on 31 May 2017articol citit de 284 ori | No Comment

Abia apucase aprilie să scape dincolo de mijlocul lunii, era pe la începutul săptămânii luminate. Sărbătoriserăm Sfintele Paşti pe cer senin, pe căldură şi soare prietenos, blând şi strălucitor. Merii erau încărcaţi de flori şi zor de albine, miresme binecuvântate primeniseră aerul zilei, cireşii îşi împodobiseră ramul cu chite de fructe aşteptând să se coacă, spre bucuria copiilor şi bunilor noştri. Ce minunat era să priveşti satul de la înălţimea dealului, să-i admiri panorama înţesată cu privelişti de grădini şi pâlcuri de arbori verzi, cu uliţele şi casele răsfirate printre pomi înfloriţi ca nişte bughete uriaşe aduse de primăvară pe la fiecare poartă, să le fie mai bine oamenilor şi să înflorească speranţa şi bucuria de a trăi şi de a lucra în spaţiul fermecător al Văii Moregilor.

O primăvară mai capricioasă ca niciodată

O primăvară mai capricioasă ca niciodată

După toată această linişte patriarhală cuibărită în sufletul satului, s-a pornit aşa, fulgerător, ca o noapte a minţii, o răbufnire a vremii, de peste dealuri, cu valuri de nori suri şi buluciţi de vânt, cu ploi mărunte şi reci, care au început să înfrigureze şi să încarce cu apă frunzele, florile, pădurile, poienile, pâraiele. Apoi zlotă şi zăpezi coborâte din munţi până la urechea satului, pe dealurile mai înalte din Măgură şi Tehomir, învelind în alb peisajul ca în toiul iernii. A îngheţat apa în vălăul de la fântână. Cine mai credea că acum, în miez de primăvară, pădurile îşi vor pune flori albe la pălărie. La numai o zi, norii au părăsit orizontul şi din cotloanele nevăzute ale anotimpului s-au năpustit insidioase peste sat bruma şi îngheţul, rănind cu tăişul lor ascuns orice pâlpâire de rod din lumea vegetală. Năprasnică lovitură! îşi şoptea resemnat Moş Toader, la cei aproape nouăzeci de ani ai săi. Nu-ami aduc aminte să mai fi fost vreodată aşa prăpăd pe munca omului.
Au fost trei zile de suferinţă dar şi de rezistenţă pentru nevăzutele laboratoare din fluidul sevelor germinative ale naturii. Apoi s-a înzdrăvenit soarele şi a început să mângâie valea cu căldura sa tămăduitoare, după „colindul” nărăvaş al aerului aspru, neobişnuit de rece, care a strivit în chingile lui perfide orice dorinţă de viaţă a lăstarilor, florilor, ierburilor, copacilor. Bătrânul ia pieptiş dealul, să vadă de-i sănătoasă via, dacă a scăpat de iureşul frigului rebel. Parcă a trecut prin flăcări, e ofilit lăstarul plăsmuit din coarda de viţă tăiată de el prin zilele însorite ale lui februarie, şi ciorchinele fraged s-a uscat, mai ales la soiul de ananas. Alţi ochi de căpuşă au întârziat să se deschidă, poate în ei să fie salvarea viei! Moş Toader crede că via îşi va recăpăta puterea, dar vinul va fi niţel mai puţin la toamnă.
Cu o săptămână înainte de Paşti, cireşul de la conac era plin de cireşe. Au hărnicit mult albinele prin flori, se polimiseră bine fructele. După frigul viscolit, care a invadat ramurile închitate cu mult rod, cireşele au înnegrit şi au căzut pe pământ, ca frunzele palide toamna. Foarte puţine au mai rămas pe crengi. Prea puţine pentru ca Roxana, cea mai mare dintre nepoatele bătrânului, să-şi liniştească dorul pentru aceste fructe şi de neajuns pentru ca fetiţa să-şi pună la urechi cercei cu cireşe. Aşa obişnuieşte în fiecare început de vară, când urcă la cireş cu părinţii!
Îşi roteşte privirile peste împrejurimi, cât mai poate la vârsta lui bătrânul să mai cuprindă cu ochii depărtarea. Vede că salcâmul este afectat. Nu sunt verzi pădurile de salcâm din Cucă, de pe Lole, din Măgurici. Şi aici, la brâul viei, salcâmii sunt pârliţi de sus până jos, nici vorbă să mai înflorească acum. Poate peste vară, dacă vor avea puterea să lăstărească din nou. Nici picătură de verde nu se vede în crengile lor. Este multă tăcere, nu se mai aud zumzăind albinele ca mai an, vor zbura spre alte flori, miere de salcâm va fi mai puţină sau deloc. Se aude că peste deal, la Văieni, natura este în rosturile ei, vremea rea nu a produs nicio pagubă. Nucu-i nuc, via-i vie, cireşu-i cireş, vişinu-i vişin, toate-s pe rod!
Lângă tulpina cireşului, florile de priboi înnobilează cu vioiciune şi culoare covorul verde şi des al ierbii. Coroana le-a fost umbrelă protectoare la căderea brumei. Nici nucii de pe marginea cărăruiei nu au scăpat teferi. Lăstarii şi ciucuraşii pregătiţi de înflorire s-au predat şi ei gerului neiertător. Copacii sunt negri, nu este nicio speranţă de rod. La toamnă, vecinul Ilarie nu va mai ieşi pe sub nucul din poiană să foşnească cu bastonul prin frunzărişul veşted, să găsească nuci de gust căzute din pom. Merii sunt şi ei săraci, florile au îngălbenit în strânsoarea gerului şi au căzut. Grădina s-a predat şi ea. Porumbul trebuie semănat din nou!
Moş Toader coboară dealul. Se opreşte pe banca de la uliţă să-şi tragă sufletul. Nu este vesel ca altădată, dar crede că Dumnezeu le orânduieşte pe toate. Şi zice că nu este normal să ne întristăm, să lucrăm ce se mai poate lucra şi să sperăm că vom avea ceva de cules la toamnă. Aşa-i când iarna se întoarce în miez de primăvară. Şi o face cu ambâţ, cu nătângie chiar!

Comments are closed.