Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Grigore Iunian în vâltoarea vieții politice interbelice

Grigore Iunian în vâltoarea vieții politice interbelice

Submitted by on 28 September 2011articol citit de 2,598 ori | One Comment

Dacă în prezent Partidul Naţional Ţărănesc nu reprezintă mare lucru în peisajul politic, în perioada interbelică el reprezenta una din formaţiunile politice reprezentative. Şi tot ca în prezent când există mai multe fracţiuni ca urmare a unor sciziuni, şi atunci lucrurile stăteau la fel. În octombrie 1932 gorjeanul Grigore Iunian decidea să  părăsească rândurile PNŢ deşi în momentul acela ocupa funcţia de vicepreşedinte.

Grigore Iunian este unul dintre cei mai importanţi lideri ai PNŢ care au ales o altă cale

Grigore Iunian este unul dintre cei mai importanţi lideri ai PNŢ care au ales o altă cale

Grigore Iunian ( 1882-1940) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici născuţi în Gorj. A fost parlamentar al celor două mari partide interbelice iar după 1932 a constituit un partid propriu. Se pare că sciziunea sa din 1932 s-a datorat faptului că era tot mai nemulţumit de modul în care Iuliu Maniu conducea partidul şi mai ales de faptul că nu era consultat asupra unor acţiuni ale guvernului. Grigore Iunian era nemulţumit de poziţia partidului faţă de problema conversiunii datoriilor agricole. Este de reţinut discursul său din 4 octombrie 1932 din Adunarea Deputaţilor din care reiese o critică virulentă a politicii oficiale a PNŢ.

Apariţia Partidului Ţărănesc Radical
Trebuie subliniat faptul că părăsirea PNŢ de către Grigore Iunian a fost cumva obligatorie, Alexandru Vaida Voievod propunând excluderea lui Iunian din partid. Gorjeanul nu a mai aşteptat deznodământul şi a înaintat demisia sa la 13 octombrie 1932 către conducerea PNŢ. În scrisoarea de demisie publicată pe larg de cotidianul ”Dimineaţa”, Iunian afirma că ”deseori s-au ivit deosebiri de vederi  între mine şi conducerea partidului”, dar că acestea nu fuseseră făcute publice pentru că se sperase reîntoarcerea partidului la liniile directoare din 1926. Mai spunea Iunian că făcuse gestul respectiv şi pentru a se putea adresa direct alegătorilor.
Grigore Iunian a organizat la Târgu-Jiu la 18 octombrie 1932 o întrunire în care a prezentat deosebirile dintre el şi conducerea partidului. A insistat, după cum spunea presa vremii, pe necesitatea de a face o restabilizare prin coborârea cursului leului, de a se legifera conversiunea pentru toate categoriile de debitori-chiar şi cei de la oraşe-de a se suspenda plata cuponului datoriei externe, de a nu se accepta controlul capitaliştilor străini asupra economiei naţionale.
Peste doar o lună, la 20 noiembrie 1932, era anunţată apariţia Partidului Radical Ţărănesc, cu un program extrem de generos: naţionalizarea tuturor bogăţiilor subsolului, reorganizarea Băncii Naţionale, luarea de măsuri împotriva cartelurilor şi monopolurilor capitaliste, a dobânzilor ridicate impuse de bănci, a şomajului, respingerea imixtiunii băncilor străine în economia României, o largă conversiune a tuturor datoriilor, restabilizarea monetară, instituirea unui sistem de impozite mai echitabil, respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, garantarea corectitudinii alegerilor parlamentare şi descentralizarea administrativă.
Partidul nu a fost niciodată o alternativă pentru înlocuirea PNŢ. A avut filiale puternice doar în Oltenia şi Muntenia. Cei mai cunoscuţi lideri au fost Mihai Paleolog, Gică Ştefănescu, Nicolae Mischie şi Aristide Schileru. PRŢ a înregistrat câteva rezultate meritorii în perioada interbelică. Aşa cum aţi mai putut afla din această pagină, gorjenii au avut de ales în perioada interbelică între  21 de partide politice şi 29 de candidaţi independenţi. Au reuşit să obţină mandate: PNL-20, PNŢ-13, Partidul Poporului-8, Partidul Ţărănesc-3, Partidul Ţărănesc Gr. Iunian-2, „Totul pentru Ţară”(Garda de Fier)-2, Partidul Conservator Progresist-1, Partidul Ţărănesc-dr. Nicolae Lupu-1, Partidul Ţărănesc-Stere în alianţă cu Liga contra Cametei-1 şi Partidul Naţional Creştin(Agrar)-Goga-1. În total, în Gorj s-au repartizat 52 de mandate, 8 în 1919, câte 4 în 1920 şi 1922 şi câte 5 în perioada 1926-1937.

Organizare de partid în perioada interbelică
După plecarea lui Grigore Iunian şi a altora din partid, acesta a mai funcţionat în virtutea inerţiei până la ieşirea de la guvernare. Abia în 1934 a început organizarea. Conform statutului din 1934, PNŢ era articulat structural în jurul a patru niveluri teritoriale: organizaţia locală, organizaţia judeţeană, organizaţia regională şi organizaţia centrală. Spre deosebire de statutul precedent, cel din 1934 mărea numărul de membri care erau necesari pentru formarea unei organizaţii la 10 şi sporea puterea formală a organizaţiei locale care cel puţin teoretic era cea care stabilea candidaţii la alegerile locale. De asemenea,  exista  ca obligaţie recrutarea de noi membri, obligaţie care nu se regăsea la niciunul dintre nivelurile organizaţionale ale vechiului format statutar. Apare la acest nivel distincţia între organizaţii definitive şi organizaţii temporare, precum şi obligaţia de a contribui la bugetul organizaţiei judeţene cu o cotizaţie anuală de 100 de lei.
Potrivit Statutului, organizaţia judeţeană era obligată să menţină un contact permanent cu masele şi a asigura „ circulaţia forţelor vii”. Aceste prevederi vagi erau în viziunea conducerii suficiente pentru a revigora partidul după experienţa guvernării. Organele de conducere ale organizaţiei judeţene sunt Comitetul judeţean ales de Congresul judeţean; Delegaţia permanentă aleasă de Comitet şi Biroul judeţean ales de Comitet. Aceste organisme erau alese pentru o perioadă de doi ani şi aveau o legitimitate indirectă dată de alegerea lor de către Comitetul judeţean. Stabilirea candidaturilor pentru alegerile parlamentare se face de către Birou în cazurile în care acestea nu sunt stabilite de către Congres. Aceasta este o prevedere interesantă datorită dezechilibrului său: pe de-o parte implică cel mai larg for al organizaţiei pe de altă parte lasă la îndemâna celui mai restrâns for al său alegerea candidaţilor. Dă un indiciu important asupra balanţei de putere din interiorul organizaţiei care este înclinată spre Birou, cel mai restrâns for al organizaţiei judeţene.
Organizaţia provincială este înlocuită de organizaţia regională care menţine însă aceleaşi atribuţii vagi şi imprecise. La nivelul organizaţiei centrale nu sunt organisme noi, însă sunt noutăţi în ceea ce priveşte modul de constituire al acestora. Dacă vechiul statut prevedea că organismul de conducere- Comitetul Central Executiv să fie ales de Congres pentru doi ani, noul statut nu mai acorda Congresului puteri elective. Forul de conducere rămâne Comitetul Executiv Central care nu mai este ales ci constituit şi confirmat de către Congresul general. Este alcătuit din preşedinţii de organizaţii judeţene, regionale, foşti miniştri, parlamentari în funcţie (daca partidul e în opoziţie) şi cinci reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret. Delegaţia permanentă este constituită din preşedintele partidului, foştii preşedinţi ai partidului şi foşti prim-miniştri, secretarul general, casierul general şi reprezentanţi ai organizaţiilor regionale aleşi de Comitet. Preşedintele partidului este confirmat de către Congres, fiind ales dintre membrii Comitetului Executiv pentru un mandat de patru ani. Acesta din urmă este organismul cu cea mai mare greutate în partid, fiind cel care alege preşedintele, creează comisia care ratifică listele de candidaturi.
Spre deosebire de vechiul format din 1926, acum conducerea centrală nu mai este aleasă de Congresul general. La vârf, partidul nu mai are legături formale de tip electiv cu organizaţiile de bază. Este o mişcare organizatorică surprinzătoare pentru că aparent noul format încearcă o legătură stabilă cu electoratul. Dar dă imaginea reală a partidului care era foarte centralizat şi în care conducerea centrală non-electivă controla partidul. În sprijinul acestor afirmaţii vin prevederile statutare – art.54 şi 55 – conform cărora orice organizaţie poate fi sancţionată sau dizolvată de către conducerea centrală care mai putea să demită orice conducere de organizaţie indiferent de nivel şi să aplice direct sancţiuni membrilor fără drept de apel. Aceste prevederi confereau un control total asupra organizaţiilor ale căror conduceri erau dependente direct de organele centrale. Prin urmare componenţii Comitetului Executiv care alegeau preşedintele erau controlaţi statutar de către preşedintele partidului şi membrii de prim rang ai partidului.

One Comment »

  • Dumitru Catalin Draghici says:

    Initiativa geniala a celor de la Vertical de a publica acete articole minunate de istorie locala! Va apreciez!