Redactorul şef al cotidianului Adevărul, conjudeţeanul nostru, Grigore Cartianu, care a lansat, zilele trecute, la Târgu Jiu, cartea sa „Sfârşitul Ceauşeştilor- Să mori împuşcat ca un animal sălbatic”, regretă că a participat la revoluţia din 1989, fără să ştie că se oferă drept carne de tun pentru Ion Iliescu şi ai lui, ca aceştia, ajutaţi de puterile străine, să poată prelua puterea. Jurnalistul a acceptat să acorde un interviu pentru VERTICAL, pentru a explica de ce s-a hotărât să scrie o carte despre acest subiect greu şi, în acelaşi timp, controversat şi pentru a face o paralelă între modul cum vedea problema atunci, ca tânăr revoluţionar şi cum o vede acum, prin ochii omului de presă care s-a aplecat cu insistenţă asupra subiectului.
Reporter: De ce aţi hotărât să scrieţi cartea „Sfârşitul Ceauşeştilor- Să mori împuşcat ca un animal sălbatic”. A necesitat o documentare complexă: mărturii, stenograme, interviuri, declaraţii ale celor care au trăit lângă Ceauşeşti, luate direct, sau citate din apariţii editoriale ale altor autori.
Grigore Cartianu: Am vrut să descopăr adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în *89, pentru că existau mai multe variante, o dată pentru că sunt jurnalist şi apoi pentru că acum 20 de ani am stat şi eu în faţa gloanţelor, crezând că fac revoluţie. Am fost carne de tun, fără să ştiu că totul a fost premeditat, iar oamenii care au murit după căderea lui Ceauşescu au fost de şase ori mai mulţi decât cei care au murit înainte. Iliescu şi ai lui îl prinseseră pe Ceauşescu din 22 Decembrie. De ce a trebuit să mai moară oameni până în ziua de Crăciun, pe 25? Pentru ca el, care a stat ascuns până când a fost sigur că dictatorul nu mai are nici o şansă să revină la putere, să aibă timp să iasă în faţa oamenilor, să facă pe revoluţionarul . Revoluţie a fost până la fuga Ceauşeştilor, chiar dacă a fost stimulată din afară. După aceea a fost lovitură de stat, iar românii au fost sacrificaţi, pentru ca aceasta să fie mascată. Noi credeam că ne luptăm cu teroriştii, doar că teroriştii erau oamenii veniţi din afară, ca să-l sprijine pe Iliescu să-l răstoarne pe Ceauşescu de la putere.
R.: Deci consideraţi pe Ion Iliescu mai vinovat decât pe Nicolae Ceauşescu?
G.C.: Ceauşescu are şi el vina lui. Dar Iliescu a confiscat revoluţia şi pentru asta au murit români nevinovaţi.
R: Mama dumneavoastră ne-a mărturisit că nu v-ar fi lăsat să plecaţi la Bucureşti, la Revoluţie, dar aţi plecat fără să-i spuneţi.
G.C. Ştiam că nu m-ar fi lăsat, pentru că se temea pentru viaţa mea. De aia nu i-am spus. Eram student la Bucureşti şi pe 20 ne-au anunţat profesorii că e ultima zi de curs, deşi normal aveam până pe 22. Chiar ne-au atenţionat pe cei din provincie să plecăm în acea seară, pentru că se închid căminele. Noi ne dădeam seama de ce s-a luat această măsură, pentru că ascultam Europa Liberă şi ştiam ce se petrecea în ţară. Plus că prin toalete începuseră să apară manifeste. Am luat trenul şi am plecat acasă. Am ajuns la Târgu Jiu, apoi la mine la Brădiceni, dar, pe 22 a venit o vecină strigând la mama că a fugit Ceauşescu. Am tot stat la televizor, ascultam apelurile care se făceau pe post şi m-am hotărât să plec şi eu să apăr ţara de terorişti şi să mă asigur că Ceauşescu nu se mai întoarce la putere . Ma întâi am fost la Târgu Jiu, dar aici nu era revoluţie. Nu se făcea mai mult decât că se făcea gaură în steag, sau se făceau mustăţi lui Ceauşescu, aşa că am zis: Hai la Bucureşti, să luptăm cu teroriştii. Am plecat cu un prieten cu care eram coleg de facultate, ne-am dus la Politehnică să o apărăm, am arătat buletinul şi am primit armă şi două încărcătoare pline. Nici în armată nu am primit atâta muniţie.
R: Şi aţi tras?
G.C.: Din fericire, nu. Dar, cu siguranţă aş fi tras, dacă mi s-ar fi părut ceva suspect. Stăteam în amfiteatru, la geam, cu arma pregătită, cu piedica trasă şi pândeam o gură de canal. Ni se spusese că teroriştii ies din guri de canal, că au dispozitive cu infraroşu şi văd tot şi că, dacă le laşi o secundă, te ciuruie. Aşa că aş fi tras, fără să stau pe gânduri. O pisică dacă ar fi trecut, un om dacă ar fi avut proasta inspiraţie să facă jogging pe aleile Politehnicii, aş fi crezut că e o diversiune şi aş fi tras. Apoi, am mers la Televiziune, pentru că se făceau apeluri că trebuie să o apărăm de terorişti. Am ajuns acolo şi era un vacarm total. Se auzeau împuşcături dintr-o clădire de alături, iar taburile erau aliniate şi trăgeau spre locul de unde se vedea focul la gura ţevilor de armă, în clădire. Acum, cred că din clădire se trăgea cu gloanţe oarbe, pentru că, la câte focuri s-au tras spre televiziune, noi, cei 20-25 de studenţi care eram la poarta Televiziunii şi trimiteam mesaje la colegii din ţară, să fie citite pe post, am fi murit cu siguranţă. Taburile, însă, trăgeau pe bune în clădire, pentru că se vedeau urmele.
R: Aţi cercetat documente, scrieri, aţi făcut interviuri, aţi scris o carte despre revoluţie. Există mai multe variante, în funcţie de cine le prezintă. Credeţi că sunteţi cel mai aproape de adevăr?
G.C.: Eu sunt convins că sunt foarte aproape de adevăr. Adevărul absolut îl deţine, însă, Ion Iliescu, cel care a fost în centrul tuturor evenimentelor. El, însă, nu cred că îl va spune. Probabil că cei care l-au ajutut din afară i-au impus tăcerea. Plus de asta, nu are nici un interes să spună adevărul, pentru că asta ar însemna să îşi recunoască vina.
R.: Aţi lansat la salonul de carte BOOK FEST cartea dumneavoastră, care s-a vândut în 2.500 de exemplare, plasându-se pe primul loc. Ion Iliescu, cel care a lansat la acelaşi eveniment cartea „După 20 de ani”, cu aceeaşi temă, dar altă variantă, spune despre cartea dumneavoastră că e o diversiune.
G.C.: Nu am vândut 2500, astea erau previziuni. Dar au fost aproape 2200. I-am urat lui Ion Iliescu, ce şi-a lansat cartea lângă mine şi a vândut doar 100 de exemplare, să trăiască 100 de ani şi să spună, măcar atunci, adevărul. Oricum, nu trebuiau să moară aproape 1000 de români, după fuga lui Ceauşescu, pentru ca Iliescu să poată poza în salvatorul României. Şi nu trebuia să-l împuşte ca pe un animal sălbatic. Ar fi trebuit să-şi amintească faptul că era copil când Elena Ceauşescu îl aducea de mână la Lagărul din Târgu Jiu, unde erau internaţi şi Nicolae Ceauşescu şi tatăl lui. Iar el a comandat să fie împuşcaţi amândoi, fără mile şi fără o judecată dreaptă
