Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Tătărescu şi ”pactul cu diavolul” comunist (IV)

Gheorghe Tătărescu şi ”pactul cu diavolul” comunist (IV)

Submitted by on 13 July 2011articol citit de 1,803 ori | No Comment

Gheorghe Tătărescu, ”tovarăşul de drum” al guvernului Petru Groza va petrece mai mulţi ani în închisorile comuniste. Sanda Tătărescu-Negropontes invoca în memoriile sale ultima convorbire cu tatăl său: ”Cu tatăl meu, două zile înainte de sfârşitul său, la 28 martie 1957, la Spitalul Panduri. Mi-a spus: «Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule». L-am întrebat: «Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?  ». Mi-a răspuns: «Niciuna».

Timp de circa un an de la retragerea din guvernul comunist, Gheorghe Tătărescu a trăit retras la Poiana

Timp de circa un an de la retragerea din guvernul comunist, Gheorghe Tătărescu a trăit retras la Poiana

În perioada 1945-1947 Gheorghe Tătărescu a făcut parte din guvernul Petru Groza ca ministru de Externe şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Vremurile l-au obligat să se retragă din Guvern şi din viaţa politică dar asta nu l-a salvat, aşa cum am putut vedea în episoadele trecute, de rigorile închisorilor comuniste. Gheorghe Tătărescu a fost un supravieţuitor  al acelor vremuri, deşi pentru asta a trebuit să facă numeroase compromisuri. Despre acele timpuri putem afla amănunte dintr-un memoriu scris de el în închisoare în închisoare. ”Memoriul” din 21 iulie 1951 este cutremurător din perspectiva mărturisirilor faimosului om politic  de origine gorjeană.

Exilul la Poiana
”Retragerea mea a fost complectă Retragerea mea a fost totală.
A doua zi după demisia mea am zăvorât uşile casei mele şi am tăiat contactul vieţii mele cu viaţa politică.
Ultimul meu act politic a fost o vizită la ambasadorul Sovietelor Kavtaradze.
La începutul lunii martie 1948 plecam la Poiana unde înţelegeam să mă aşez definitiv şi să-mi trăiesc  restul zilelor lângă mormintele părinţilor şi moşilor mei, care se odihnesc şi ei în curtea conacului meu. Poiana e o fermă de 15 hectare şi nu credeam să mai poată fi obiectul vreunei exproprieri.
Instalat la Poiana am vieţuit acolo fără întrerupere până la 1 martie 1949, într-o complectă izolare de lumea din afară, fără de nici un contact cu ţara cât şi cu străinătatea.
Cu ţara. N-am mai văzut nici un prieten politic şi nu m-a mai interesat nici un fapt politic. Nu m-am mai interesat nici de propriul meu partid, rămânând străin de toate actele şi de toate orientările sale. Nu am scris în tot acest timp nici o scrisoare de caracter politic  şi nici n-am primit vreo corespondenţă cu asemenea caracter. Am vrut să fiu  consecvent cu linia de viaţă ce îmi impusesem şi am urmat această linie fără nici o deviere. Poiana devenise o sihăstrie-frecventată numai de membrii familiei mele şi o singură dată de prietenul Vântu, fost ministru, chemat de mine pentru nevoi personale.
Aceeaşi lipsă de contact a fost, în acest timp, regula vieţii mele  şi faţă de străinătate: n-am fost în corespondenţă cu nimeni, nu am primit comunicări de la nimeni şi nu am avut nici direct nici indirect vreun contact cu persoane politice stabilite în străinătate. Radioul şi ziarul ”L Humanite” au fost singurele mele organe de informaţie pentru străinătate în tot timpul şederii mele la Poiana, de unde am fost ridicat în noaptea de 1 martie 1949 de comisia locală de expropriere şi adus la Bucureşti.
Reinstalat la Bucureşti am continuat să duc acelaşi ”regim” de izolare şi de inclaustrare, refuzând orice contact cu lumea politică în general şi în special cu prietenii mei politici. Gh. Vântu şi Al. Alexandrini au fost singurele persoane pentru care eram silit să fac excepţie din pricină că erau avocaţii familiei mele şi se ocupau de afacerile ei destul de încurcate. Iar în conversaţiile intime avute cu aceşti prieteni n-am evitat să le spun că i se impunea fostei burghezii a ţării spirit de înţelegere  şi spirit de adaptare, spiritul de opoziţie fiind în împrejurările de azi o crimă.
Aceasta a fost ţinuta liniei vieţii mele până la 6 mai 1950.” (Gheorghe Tătărescu, 20 iulie 1951).

Bătrân şi bolnav
La 20 iulie 1951, Gheorghe Tătărescu spunea că ”cincisprezece luni de detenţiune celulară au zdruncinat sănătatea mea”. Fost întemniţat mai întâi în lagărul de  la Sighet şi apoi la Bucureşti, Tătărescu spera într-o apropiată eliberare care se va amâna până în 1955.
Starea sănătăţii i se va înrăutăţi permanent de vreme ce a fost nevoie de îngrijiri medicale şi internări într-un spital din Bucureşti. Vorbim de un om vlăguit după detenţia la Sighet, acolo unde o parte din elita românească interbelică a sfârşit în condiţii groaznice.
Pentru a fi pe plac regimului, vorbea de ”prietenii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ştefan Voitec”, dar făcea declaraţii de-a dreptul surprinzătoare: ”Şi apoi toate aceste argumente sunt dominate de un considerent major: toţi câţi în trecut am luptat în partidele noastre pentru triumful dreptăţii sociale, putem declara azi fără jenă că un ideal etic superior idealului socialist n-a fost atins până astăzi de mintea omenească şi odată ce acest ideal a putut fi realizat-nu importă cum şi nu importă prin ce forţe politice-dar odată ce acest ideal a fost realizat recunoaşterea, acceptarea şi consolidarea lui constituiesc un act de mare şi superioară consecvenţă.”
Om politic înnăscut, Gheorghe Tătărescu era conştient că România apucase pe un drum care nu putea fi întors. Gesturile lui Gheorghe Tătărescu, toate declaraţiile sale din perioada respectivă, trebuie puse în contextul de atunci când spera să redevină un om liber. Avem dreptul să cunoaştem acele momente dar mai puţin să le discutăm.

Senator de drept
Gheorghe Tătărescu şi-a povestit în faţa Securităţii tot trecutul politic început încă dinainte de Primul Război Mondial. Iată o poveste a carierei sale parlamentare: ”După terminarea războiului mi-am reluat firul vieţii la Târgu-Jiu reîncepând totdeodată şi activitatea politică întreruptă şi pregătind din vreme campania electorală în vederea alegerilor, care trebuiau celui dintâi Parlament al României întregite.
Aceste alegeri au avut loc în toamna anului 1919 şi am fost ales deputat în fruntea listei liberale. Am început astfel în acel an cariera mea parlamentară realegându-mă apoi, fără întrerupere, în toate alegerile legislative fie la Cameră fie la Senat, fie că partidul meu era la Guvern fie că era în opoziţie. Am făcut deci parte din cele zece Parlamente, care s-au succedat din 1919 până în 1938 şi în acest din urmă am fost declarat, în conformitate cu prescripţiile constituţionale senator de drept”.

Comments are closed.