Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Tătărescu și „pactul cu diavolul” comunist (III)

Gheorghe Tătărescu și „pactul cu diavolul” comunist (III)

Submitted by on 6 July 2011articol citit de 2,279 ori | No Comment

Gheorghe Tătărescu, ”tovarăşul de drum” al guvernului Petru Groza va petrece mai mulţi ani în închisorile comuniste. Sanda Tătărescu-Negropontes invoca în memoriile sale ultima convorbire cu tatăl său: ”Cu tatăl meu, două zile înainte de sfârşitul său, la 28 martie 1957, la Spitalul Panduri. Mi-a spus: «Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule». L-am întrebat: «Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?». Mi-a răspuns: «Niciuna».

Clădirea unde şi-a avut sediul Comitetul Român pentru Repatriere aparţinuse  lui Gheorghe Tătărescu înainte de naţionalizarea din 1948

Clădirea unde şi-a avut sediul Comitetul Român pentru Repatriere aparţinuse lui Gheorghe Tătărescu înainte de naţionalizarea din 1948

Cei mai dificili ani din viaţa lui Gheorghe Tătărescu au fost după instaurarea regimului comunist. Printre puţinii oameni politici care au anticipat trecerea României în sfera de influenţă sovietică, Gheorghe Tătărescu  a încercat să se adapteze realităţilor şi va face pactul cu comuniştii. Doar că ”tovarăşii de drum” l-au folosit doar atât cât au avut nevoie de el iar după aceea l-au aruncat chiar şi în închisoare. Omul unui destin excepţional, Gheorghe Tătărescu a supravieţuit şi acelor încercări. Câţi dintre oamenii politici din ultimul secol şi jumătate ar fi avut curajul să se ”autodenunţe” ca duşman al regimului ”democrat-popular”? Nu ştim nici acum cât de mult l-au ajutat acele declaraţii să se salveze dar cu siguranţă rolul jucat în ”procesul Pătrăşcanu”  a atins o culme a înjosirii care nu şi-au permis-o alţi oameni politici. S-a ridicat de fiecare dată pentru a se prăbuşi din nou, ultima dată în 1957.

Perioada de detenţie
Deşi s-a autodenunţat ca ”duşman al regimului”, Gheorghe Tătărescu  nu a fost condamnat în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu. Cu toate acestea a suportat circa cinci ani de închisoare  între 6 mai 1950 şi 6 iunie 1955. Comuniştii l-au folosit în toată această perioadă iar singura concesie făcută a fost eliberarea cu o lună mai devreme decât deţinuţii politici încarceraţi la Sighet. Se pare că până în ultimul moment a planat deasupra lui pericolul de a rămâne în puşcărie şi a fi condamnat pentru că deţinuse funcţia de prim-ministru în 1940.
Despre perioada de detenţie aflăm că a avut şi perioade mai blânde. Ofiţerul de Securitate Alexandru Gorun povestea în 1968 cum l-a dus în perioada aceea pe Gheorghe Tătărescu la ”pârâul Izvorul Rece de lângă Predeal, unde şi-a scris memoriile”. Aceste mărturii pot fi credibile de vreme ce Gheorghe Tătărescu era un om foarte bolnav de plămâni şi cu hipertensiune arterială. În asemenea cazuri se recomandă aerul curat şi un regim alimentar mai bogat. După eliberare, Tătărescu a supravieţuit mai puţin de doi ani. Timp suficient pentru a mai face o concesie regimului comunist, Comitetul Român pentru Repatriere.

Cântecul de lebădă
La 26 iunie 1955 apărea un Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române pentru înlesnirea repatrierii unor cetăţeni români şi foşti cetăţeni români şi amnistierea celor repatriaţi. La 18 noiembrie 1955 a avut loc şedinţa de constituire a Comitetului Român pentru Repatriere, printre invitaţi numărându-se Gheorghe Tătărescu-fost ministru de Externe, Ionel Pop-nepotul lui Iuliu Maniu şi Ştefan Anastasiu-general de armată în rezervă.
Comitetul Român pentru Repatriere  ales cuprindea pe Constantin Agiu-membru al C.C. al P.M.R.-preşedinte, Nicolae Popescu Doreanu – membru al C.C. al P.M.R.-secretar, Gheorghe Tătărescu-fost ministru de Externe, dr. Ionel Pop, George Ivaşcu, general de armată în rezervă Ştefan Anastasiu ş.a.-membri. Ultimii abia ieşiseră din închisoare.
Cel mai interesant lucru era că sediul C.R.R. a fost stabilit într-un imobil din strada Amzei, ce fusese în proprietatea lui Gheorghe Tătărescu până la naţionalizarea din 1949. Clădirea care acum adăposteşte Fundaţia Gheorghe Tătărescu era în perioada amintită un edificiu impunător, în stil de casă veche boierească, cu dependinţe şi acareturi ce dădeau într-o curte largă încadrată de copaci maiestoşi.
La 10 decembrie 1955 a fost dat publicităţii ”Apelul” Comitetului Român pentru Repatriere, semnat nominal de către toţi membrii CRR, adresat românilor de peste hotare şi invitaţi să se repatrieze. Din singurul interviu acordat gazetei pentru străinătate ”Glasul Patriei”-organ al CRR-aflăm că Gheorghe Tătărescu  credea în succesul acestei acţiuni, o uriaşă operaţiune de manipulare din partea statului comunist: ”Emigranţii noştri, în marea lor majoritate, au plătit scump, au plătit cu preţ  de suferinţe şi de lacrimi învăţămintele vieţii în exil şi se cutremură azi în faţa perspectivelor care apasă ca un blestem pe destinul lor: moartea pe pământ străin. În acelaşi timp, desfăşurarea impecabilă a evenimentelor a spulberat, una câte una, iluziile în mrejele cărora ei se lăsaseră prinşi de propaganda străină. (…) Nu au fost puţini cei care au crezut că prefacerile sociale şi politice care s-au realizat în zilele noastre sunt în viaţa ţării numai un accident trecător şi că înfăptuirile care au avut loc sunt numai o experienţă. (…) Numărul celor care au trăit în această iluzie a mers scăzând an de an-şi azi nici o minte obiectivă nu mai vede putinţa reînvierii unor forme de convieţuire socială pentru totdeauna apuse. Iar cei care au nădăjduit că timpul lucrează pentru reînvierea  trecutului  s-au convins că timpul lucrează numai pe triumful definitiv al lumii noi şi pentru definitiva îngropare a lumii vechi. Ei s-au convins că şi în acest mare moment de răscruce, istoria nu merge de-a-ndărătelea!”

Un om învins
În ”Glasul Patriei” a mai apărut încă un text  în 1956 ce cuprindea cuvântarea rostită la ”Consfătuirea cetăţenilor din  Regiunea Ploieşti care au rude peste hotare”.  Articolul era încadrat de două fotografii: în prima, Gheorghe Tătărescu se află la masa prezidiului Consfătuirii, unde se mai afla şi comunistul Constantin Agiu-preşedintele Comitetului Român pentru Repatriere; a doua fotografie ni-l arată pe Gheorghe Tătărescu notând ceva într-un carnet. Ambele fotografii ne arată un om îmbătrânit prematur şi slăbit de anii de temniţă. Peste  opt luni de zile avea să înceteze din viaţă pe patul de suferinţă de la Spitalul Panduri. Avea să fie răpus de morbul lui Pott, o boală necruţătoare cauzată şi agravată de frigul şi umezeala  din celulele de la Sighet  sau din arestul Securităţii din Bucureşti.

Comments are closed.