Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Magheru văzut de contemporani (II)

Gheorghe Magheru văzut de contemporani (II)

Submitted by on 27 June 2012articol citit de 1,822 ori | No Comment

Între revoluţionarii Gheorghe Magheru şi Ioan Maiorescu a existat timp de mai multe decenii o relaţie apropiată, întâlnire facilitată de idealurile politice comune dar şi de faptul că cel de-al doilea a fost profesorul copiilor celui dintâi la Craiova. Descrierea lui Gheorghe Magheru este foarte interesantă şi deşi a fost publicată la jumătatea secolului al XIX-lea este greu accesibilă şi în prezent.

Amintirile despre Gheorghe Magheru au ocupat un loc important printre preocupările lui Ioan Maiorescu

Amintirile despre Gheorghe Magheru au ocupat un loc important printre preocupările lui Ioan Maiorescu

Ioan Maiorescu (1811-1864) a fost profesor de istorie şi de stilul scrierii la Craiova, conducând Şcoala Centrală din Craiova timp de mai bine de un deceniu în preajma Revoluţiei paşoptiste. A activat în Oltenia la începuturi ca învăţător. S-a născut în anul 1811 într-un sat din preajma  Blajului şi a murit în 1864 la Bucureşti. A slujit Revoluţia paşoptistă din postura de agent diplomatic al Guvernului revoluționar la Frankfurt pe Main. În ţară a mai ocupat funcţia de director al Eforiei Şcoalelor (1859-1861) şi profesor de istoria românilor la Facultatea de Litere din Bucureşti. Singura lucrare complexă despre Ioan Maiorescu o avem de la începutul secolului trecut, apărută cu prilejul centenarului naşterii sale, şi o datorăm memorialiştilor N. Bănescu şi V. Mihăilescu.
Mai puţini ştiu că Ioan Maiorescu, Trifu în actele rămase în Ardeal, şi-a început cariera didactică în momentul sosirii în Oltenia cu un post de învăţător la Cerneţi. Activitatea de acolo îl va recomanda pentru cea mai mare şcoală a Olteniei, Şcoala Centrală din Craiova, acolo unde a activat între 1837-1848, cu întreruperea 1842-1843. Ioan Maiorescu obişnuia să spună elevilor săi: „ Eu, frate, încă am văzut multe, şi în toate aceste multe m-am convins că noi, fără carte, aici, în ţara aceasta, şi mai departe, în ţările acelea locuite de Români, multă viaţă nu vom avea.
Am fost şi eu în ţările Apusului, şi, apoi, fost-am şi la Viena, şi pe acolo, pretutindeni, am înţeles că nimic alt nu întăreşte şi nu împodobeşte viaţa omului şi, deci, viaţa poporului mai mult ca învăţătura, ştiinţa şi artele…”

Gheorghe Magheru a săvârşit fapte de mare vitejie la Şişeşti

Gheorghe Magheru a săvârşit fapte de mare vitejie la Şişeşti

Prieten cu Gheorghe Magheru
Este un lucru cunoscut că între Ioan Maiorescu şi Gheorghe Magheru a existat o relaţie strânsă de prietenie, urmaşii gorjeanului avându-l pe ardelean ca profesor la Craiova. În timpul Revoluţiei paşoptiste relaţia s-a cimentat şi a rămas deosebită până la dispariţia fizică. Iată cum descria familia Magheru în preajma lui 1848 dascălul Ioan Maiorescu: „Dela nevasta dintâiu, pe care a luat-o încă tânără de 18 sau 19 ani, i-au rămas două fete şi un fecior; fata cea mai mică a murit; trăieşte cea mai mare, Alexandrina, crescută bine în pensionul din Craiova, vorbeşte, afară de româneşte, franţuzeşte, italieneşte şi nemţeşte (…). Feciorul e de 19 ani, se chiamă George, ca tatăl său, a învăţat în academia militară, , fiind cadet, şi pentrucă s-a însemnat în Iunie 11. Şi după aceea s-a făcut de către Guvernul provizoriu ofiţer. Nepotul Magherului, sub tutela ori curatela acestuia e matematic bun, a fost şi el în Academia militară, cadet la artilerie, şi pentru că  la ridicarea poporului din Bucureşti, în 11 iunie, el a contribuit mai mult decât toţi tinerii din Bucureşti, s-a făcut şi el ofiţer…” Toţi cei trei amintiţi de Ioan Maiorescu i-au fost elevi la Craiova, de aici şi descrierea foarte precisă şi plină de amănunte.

Despre vitejia lui Gheorghe Magheru
Revenim în acest număr asupra evenimentelor din toamna anului 1828, acolo unde generalul gorjean s-a acoperit de glorie şi a intrat în memoria colectivă a conjudeţenilor. Dar să dăm cuvântul memorialistului: „Turcii făcuseră planul de a trimite un corp de ai lor, pe sub munţi, pe la Turnu-Severinului, ca să cuprindă partea despre Miazănoapte a României Mici, şi să vină de acolo spre Craiova, când deodată un alt corp mai mare de Turci, ce sta înaintea Ruşilor lângă Dunăre, de la Calafat până la Băileşti, era să atace pe generalul Geismar, şi bătându-l să se împreune cu corpul despre Miazănoapte la Craiova, ca să o cuprindă şi să o prade. Magherul, care avea comanda de la Cerneţi pe sub munţi până la Râmnic, a descoperit planul Turcilor, a înştiinţat pe Geismar, şi nesimţindu-se în stare numai cu corpul de 300 de panduri  ai săi a sta în contra 3500 Turci, a cerut ajutor. Geismar i-a trimes pe Solomon şi pe un căpitan sârb, cu un corp de 500 de panduri.”
Ioan Maiorescu continuă povestirea despre bătălia aceea care a marcat ruperea relaţiilor, pentru totdeauna, dintre Magheru şi Solomon: „Într-o noapte de Noemvrie, câmpiseră (campaseră)Pandurii lângă o pădure aproape de Şişeşti , şi despre ziuă se puseră în mişcare. Magherul propusese să înconjoare pădurea, mai vârtos fiind întuneric şi ceaţă; dar Solomon a stăruit să dea prin mijlocul pădurii. Când ieşiau din pădure se făcuse ziuă, dar era negură, sau ceaţă deasă, şi de o parte şi de alta a drumului erau tufe. Turcii cari peste noapte aflaseră de marşul Românilor, se aşezară în tufe deadreapta şi deastânga, şi ajutaţi de ceaţă, nu s-au băgat de seamă de către ai noştrii, era târziu! Turcii dederă năvală de două părţi; o parte de Panduri, ca 200 s-au rupt de către ceilalţi şi împreună cu Solomon s-au tras înapoi, au fugit şi nu s-au arătat toată ziua. Căpitanul sârb, cu vreo 200 Panduri era înconjurat  de Turci. Magherul trimisese, repede o parte de Panduri să cuprindă biserica deasupra Şişeştilor, ca să-i servească  de propugnacul şi meterez, iar cu cealaltă parte ce i-a mai rămas, a alergat în mijlocul Turcilor, şi făcând un omor mare, a ajuns la căpitanul sârb, l-a scăpat şi pe el , şi pe Pandurii ce mai rămăseseră cu viaţă. Într-aceea armata turcească se adunase toată şi se îndrepta spre biserică. Magherul aduse Panduri pe lângă sine, a alergat şi el ca să apuce înainte la biserică, şi în fuga aceasta călare, dând prin curtea unui ţăran, în pragul porţii şi-a scrântit mâna stângă din umăr, încât a rămas în nesimţire acea mână.(…)Mai întâiu în stare defensivă au bătut mai multe atacuri turceşti înapoi; iar după amiazăzi, au început a erupe şi a ataca pe Turci. Cu focurile sigure ale Pandurilor, şirurile Turcilor se răreau din minut în minut. Pe la 3 ore  după  amiazi, ai noştrii împinseră pe Turci de la biserică în vale, şi acum făcură cel din urmă atac, 450 Panduri asupra unui corp de 3000 de Turci. Magherul în fruntea lor insufla curaj. Într-o jumătate de oră Turcii au fost sparţi, ca la 900 au căzut morţi în câmpul bătăliei, mulţi vulneraţi  şi sănătoşi s-au prins în fugă şi s-au risipit parte spre munţi, parte prin sate, fugind spre Dunăre(…)Căpitanul sârb căzu în genunchi cu toţi Pandurii şi mulţumiră bravului Magheru că i-a scăpat de la moarte.”
Am redat în întregime fragmente mari de text tocmai pentru a surprinde mai bine încleştarea eroică a protagoniştilor. Mulţi ani după evenimente, lui Gheorghe Magheru i se invocau acele momente de la Şişeşti în care el şi pandurii gorjeni s-au acoperit de glorie. De reţinut că în urma acelor fapte a fost decorat de ţarul Rusiei şi ridicat la grad de ofiţer.

Comments are closed.