Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Magheru, văzut de contemporani (I)

Gheorghe Magheru, văzut de contemporani (I)

Submitted by on 20 June 2012articol citit de 1,423 ori | No Comment

Între revoluţionarii Gheorghe Magheru şi Ioan Maiorescu a existat timp de mai multe decenii o relaţie apropiată, întâlnire facilitată de idealurile politice comune dar şi de faptul că cel de-al doilea a fost profesorul copiilor celui dintâi la Craiova. Descrierea lui Gheorghe Magheru este foarte interesantă şi deşi a fost publicată la jumătatea secolului al XIX-lea este greu accesibilă şi în prezent.

Talentul militar al lui Gheorghe Magheru a fost apreciat în epocă

Talentul militar al lui Gheorghe Magheru a fost apreciat în epocă

Ioan Maiorescu (1811-1864) a fost profesor de istorie şi de stilul scrierii la Craiova, conducând Şcoala Centrală din Craiova timp de mai bine de un deceniu în preajma Revoluţiei paşoptiste. S-a născut în anul 1811 la Blaj şi a murit în 1864 la Bucureşti. A slujit Revoluţia paşoptistă din postura de agent diplomatic al Guvernului revoluşionar la Frankfurt pe Main. În ţară a mai ocupat funcţia de director al Eforiei Şcoalelor(1859-1861) şi profesor de istoria românilor la Facultatea de Litere din Bucureşti. Este cunoscut  la noi şi pentru faptul că a fost tatăl criticului literar şi făuritor de şcoală, Titu Maiorescu.
Iată o caracterizare generală făcută lui Gheorghe Magheru: ”…deşi n-are altă învăţătură, decât ceeace au toţi boiernaşii noştri, dar el a studiat mult, adică a cetit, şi i-a plăcut a fi în relaţiune cu toate notabilităţile scolastice şi literare în cari a găsit amor de  adevăr, de dreptate şi naţionalitate.”

Biografia lui Gheorghe Magheru de I.Maiorescu
În 1911 era editată la Bucureşti o scriere comemorativă cu prilejul centenarului naşterii lui Ioan Maiorescu. Poate nu întâmplător, pagini întregi din publicistica, amintirile şi scrisorile lui Ioan Maiorescu aminteau de Gheorghe Magheru. Un capitol special era intitulat ”Biografia lui Gheorghe Magheru  de I.Maiorescu” din care vom spicui şi noi cele mai interesante pasaje. Puţini dintre cei implicaţi în evenimentele paşoptiste au beneficiat de atenţia lui Ioan Maiorescu aşa cum s-a întâmplat în cazul gorjeanului Gheorghe Magheru.
”Magherul e om de 43-44 ani. Strămoşii lui-îşi notează Ioan Maiorescu-sunt din Transilvania. E de statura mea, după  stânjinul nostru are 7 ½ palme(o palmă=0,2458, 7,5 palme=1,84 m-N.A.), după stânjinul german are 5 ¾ palme sau șucuri E negricios la faţă, ochii negri, părul negru, mustăţi are, barbă şi favorite n-are. Un trup muschios-vânos, agil sau ager şi îndemânatic iute,-mersura lui măreaţă,-falnică,- om fără învăţătură sistematică,-însă foarte pricepător, cunoscător de legile, datinile şi istoria naţională. Citeşte tot ce produce literatura română; lectura cea mai plăcută este Istoria Românilor vechi.(…) În istoria naţională, viaţa lui Mihaiu Bravul îi este bucata cea mai favorită.  Pe lângă limba naţională cunoaşte şi pe cea greacă nouă. În iarna trecută s-a apucat să înveţe de la fie-sa franţuzeşte. E un om foarte drept; de două ori a lepădat postul de judecător , pentru că   nu i s-au primit părerile lui cele drepte. În postul de administrator sub Bibescu, şi-a câştigat numele de cel mai bun administrator al Ţerii.”

Făcut pentru cariera armelor
În descrierea lui Magheru făcută în vremea Revoluţiei paşoptiste, Ioan Maiorescu  alocă un spaţiu deosebit  pentru activitatea militară a gorjeanului. Aflăm astfel că ”George Magherul este de copil deprins cu armele şi cu bătăliile. Sub Tudor era ca de 17 ani, şi a avut mare zel de a se înrola voluntar de atunci; dar nu l-au lăsat părinţii, şi ca să-i curme aplicarea către arme, l-au însurat puţin după aceea, cam fără voie. Cu toate aceste, nu după mult timp, a ajuns căpitan de panduri, mi se pare era pe atunci de 20 ori 21 de ani. Pe atunci erau în ţară bande sau cete de hoţi, veniţi din dreapta Dunării, din Bulgaria şi Serbia, cari prădau fiind înțeleși cu Pașii turci de pe marginea Turciei. În mai multe lovituri cu bandiți a câștigat mai multe laude, și numele de voinic-vaillant, ori gaillard, (nu știu care vine mai bine cu voinic). Chiar Bibescu, Domnul, îl numia totdeauna: voinicul meu. Pentru curajul și bravurile lui i s-a dat comanda peste mai multe căpitănii de Panduri despre munții României-Mici, și dacă nu mă înșel a fost odată și comandant al tuturor căpităniilor  din România-Mică. El și-a format un corp ca de 250-300 de panduri ai săi proprii.”

Alături de ruși, împotriva turcilor
Gheorghe Magheru s-a remarcat ca militar în slujba  Imperiului Rus, văzut atunci ca salvarea Principatelor și pentru că rușii promiseseră  românilor ”munți de aur la intrarea lor în Principate în 1828”. ”…Magherul a fost între cei dintâiu-își notează Ioan Maiorescu-și fiindcă el a fost generos, și în lucrarea aceasta credea că va fi mântuirea Românilor, a intrat cu corpul său întreg, cu spesele sale. Panduri români au făcut cele mai mari servicii Rușilor, ei au luat parte în acest răsboiu și ca guerille, și în linie cu Muscalii. Pe deoparte  ei se știau bate cu Turcii mai bine, și știau când și cum să lovească, pe de altă parte ei erau toți vânători, cari dau la semn.(…) Românii au câștigat pe socoteala  lor, adică singuri, mai multe bătălii frumoase. Magherul, Verbiceanu, Solomon, Ciupagea și alții s-au însemnat cu curajul și bravura lor. Cea mai frumoasă bătălie, câștigată de Magheru cu Pandurii săi, este cea de la Sisești sub poalele Carpaților. , între județul Gorj și Mehedinți, în toamna anului 1828.” Asupra acestei bătălii, demnă de cărțile de aventuri, vo reveni în numărul viitor al săptămânalului nostru.
Reținem însă că Gheorghe Magheru nu a beneficiat de pe urma faptelor sale. Astfel, tot Ioan Maiorescu ne povestește, că în momentul când s-a format miliția națională ”a fost chemat și el să intre cu rang de căpitan, însă văzând că mulți feciori de boieri, cari n-au mirosit iarba de pușcă au luat deodată posturi și mai înalte în miliție, Magherul a cerut ca să i se dea măcar rangul de maior, ce s-a dat lui Solomon, ale căruia merite stau sub îndoeală; dar nu voiră a-i da altul decât de căpitan.”
Același  Ioan Maiorescu îl descrie pe Gheorghe Magheru în anii dinainte de Revoluție: ”Sub Principele Ghica a fost Magheru odată, judecător; asemenea sub Bibescu, dar ne mai putând suferi mâncătoriile și strâmbătățile în ramura această, s-a lepădat de amândouă orile. În urmă a fost administrator la Romanați, de unde a și luat parte activă îndată la Revoluția română.”

Comments are closed.