Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Magheru şi Tabăra de la Râureni-Vâlcea

Gheorghe Magheru şi Tabăra de la Râureni-Vâlcea

Submitted by on 15 February 2012articol citit de 1,930 ori | 2 Comments

În 1848 s-au pus bazele în Oltenia la ce se va numi mai târziu armata naţională. Meritul principal revine generalului Gheorghe Magheru, cel care a pus bazele şi a condus tabăra de la Râureni-Vâlcea. În timpul Revoluţiei, Magheru a fost ministru în guvernul provizoriu dar şi „căpitan general al tuturor trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din Ţara Românească, precum şi inspector general al tuturor gărzilor naţionale”.

Gheorghe Magheru a avut la Râureni sub conducerea sa peste 30 000 de oameni, majoritatea olteni

Gheorghe Magheru a avut la Râureni sub conducerea sa peste 30 000 de oameni, majoritatea olteni

Revoluţionarul gorjean făcea un apel la toţi românii pentru constituirea taberei de la Râureni: „Dacă în inima noastră mai viază amorul cel sacru al patriei, dacă suferinţele ţării noastre ne mai umplu ochii de lacrimi de sânge, dacă respectul către ţărâna şi umbrele eroilor străbuni ai noştri se mai ţin în piepturile noastre, dacă vrednicia de om se mai păstrează încă în român, atunci să ne grăbim, o fraţii mei, să ne grăbim a le dovedi, căci patria plânge, căci libertatea suferă, căci naţionalitatea română geme şi ne cheamă a o mântui”.

Tabăra lui Magheru de la Schitul Troianu
Gheorghe Magheru şi-a stabilit cartierul general la schitul Troianu de la Râureni, începând cu 2 august 1848.  Tabăra militară a fost dizolvată la 28 septembrie, aşa cum aţi mai putut citi în aceste pagini, în urma intervenţiei armatei turceşti în Ţara Românească. Iniţial, în tabăra de la Râureni s-au adunat 500 de dorobanţi, cu care a venit însuşi generalul Magheru.
La îndemnul lui Nicolae Bălcescu de a lupta, deoarece după sosirea la Giurgiu a lui Fuad-Efendi, unde se afla şi comisarul rus Duhamel, românii din Bucureşti ar fi fost siliţi să depună armele, singura speranţă rămânând rezistenţa din Oltenia, Magheru îl îmbărbăta pe colonelul Pleşoianu: „[…] ne alese pe noi din România Mică, iubite amice, a apăra libertatea şi independenţa patriei noastre”.
La 14 septembrie 1848, generalul lansa o proclamaţie către popor, cu un avântat imbold de luptă: „Aideţi dar, fraţii mei români ! Alergaţi cu orice arme veţi avea, securi, lănci, coase, puşti […] alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească!”.
Către mijlocul lunii septembrie, aici se aflau concentrate Regimentul 1 de linie, un escadron de cavalerie, baterie de artilerie, 1.500 de dorobanţi şi 8.000 de voluntari. La 21 septembrie, Căimăcămia Ţării Româneşti publică nota lui Fuad-Efendi, prin care Magheru este somat să-şi risipească ostaşii, împotriva lui îndreptându-se două divizii turceşti, una dinspre Bucureşti, iar cealaltă dinspre Vidin. Concomitent, o armată alcătuită din 5.000 de ostaşi ruşi se îndrepta spre Râmnicu Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort.
La aflarea acestor  veşti total nefericite, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabăra militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea şi pământul ţării. Din nefericire, generalul Gheorghe Magheru, în faţa presiunilor exercitate asupra sa de Căimăcămie, de apropierea puternicelor efective armate contrarevoluţionare ţariste şi otomane, de Grant – agentul consulului Calquhoun – şi de scrisoarea lui Heliade şi Tell, acum aflaţi la Sibiu, nu a îndrăznit să-şi asume răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Este adevărat că hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile ostăşeşti. Spunea atunci Magheru că hotărâse dizolvarea pentru „a nu provoca un război nepotrivit între noi şi două puteri mari”.
Din bogata activitate epistolară de la vremea aceea, reţinem că demobilizarea armatei era anunţată chiar de general: „hotărârea sa de a renunţa să se angajeze într-o înfruntare armată cu oştile celor două imperii”. Generalul gorjean adresa atunci un protest comandantului trupelor otomane, Fuad Efendi, prin care condamna ocuparea ţării de către armata otomană. El va trimite şi un protest consulilor diplomatici străini „prin care era incriminată asocierea oştilor ţariste la înăbuşirea revoluţiei, considerând aceasta un act de violare a tratatelor care garantau suveranitatea naţiunii române”.
Gheorghe Magheru, al cărui exil a durat nouă ani, regreta mai târziu că se lăsase influenţat de diplomatul englez şi nu-şi condusese la luptă ostaşii, singura speranţă rămânându-i credinţa că va veni „vremea în care să-mi îndreptez singura culpă ce am comis-o în faţa naţiei mele, aceia de a nu fi murit cu armele în mână”.
O dată cu secularizarea averilor mănăstireşti de la 1864, schitul Troianu a intrat în proprietatea statului devenind metoh al mănăstirii Hurezi.

Armata naţională pregătită de Islaz
În „Proclamaţia de la Islaz” se cerea: „Fraţi români! Soldaţi care sunteţi fiii şi fraţii noştri, privegheaţi a ţine, bună rânduială, pentru că datoria voastră aceasta este. Nu ascultaţi însă când voitorii noştri şi ai voştri de rău vă vor porunci a da în fraţii voştri. Punerile la cale, legiuirile cele noi ale poporului român, vă înalţă la treapta de om, desfiinţează vergile de la spatele vostru, voi care eraţi socotiţi în starea vitelor, vă înalţă la treapta de a putea şi voi a vă face ofiţeri, când veţi merita, şi uşurează, dau drepturi părinţilor şi fraţilor voştri. Când veţi lăsa puşca din mână, de azi înainte vă aşteaptă o patrie, iar nu claca şi biciul dorobanţului. Cei ce vă vor da porunci a face foc asupra fraţilor voştri, însumaţi-i că aceia nu sunt români, sau de vor fi, sunt vânduţi şi vă vând şi pe voi, ca să mergeţi a umple şanţurile cu8 trupurile voastre, bătându-vă împotriva voitorilor de bine ai omenirii!
Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v-au dat exemple. Europa luminată e cu ochii deschişi asupra voastră. Aţi încins săbiile spre a ţine bună orânduială şi voi pricepeţi mai bine decât soldaţii voştri şi cunoaşteţi pe adevăraţii vrăjmaşi ai patriei. Scoateţi săbiile, faceţi-le să lucească înaintea soarelui dreptăţii şi al libertăţii patriei. Iată calea cea mai glorioasă în analele patriei, vi le deschide vouă. Fericiţi-vă că v-aţi aflat în capul camarazilor voştri în această zi mare…”. Astfel, pe Câmpul lui Traian de la Râureni au fost concentraţi circa 30 000 de voluntari dintre oamenii „vrednici de toată credinţa” şi cei mai mulţi „încercaţi la arme”.

2 Comments »

  • Marina says:

    cred ca generalul Magheru a demonstrat la Raureni un curaj deosebit in a lua hotarirea de a NU ataca cele doua armate straine. A evitat o baie de singe inutila in acel moment nefavorabil, in care fortele interne reactionare erau prea puternice, rusii si turcii asteptau doar un pretext ca sa ne treaca tara prin foc si sabie, iar Londra nu dorea sa strice relatiile diplomatice cu Istanbul.Intr-un moment in care toti au ezitat, el si-a luat raspunderea unei hotariri care s-a dovedit cea mai buna pentru tara in acel moment.

  • huhurez says:

    “Momente nefavorabile”…. sunt doar pretexte pentru a abdica de la datoria sfanta de a apara tara de o ocupatie straina
    Abia in pribegie Magheru a regretat ca nu a incercat sa apera tara.