Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Magheru, „Braţul de fier” al Revoluţiei paşoptiste (VII)

Gheorghe Magheru, „Braţul de fier” al Revoluţiei paşoptiste (VII)

Submitted by on 28 April 2010articol citit de 4,170 ori | One Comment

Continuăm serialul dedicat familiei Magheru şi locului ocupat de aceasta în istoria Gorjului. În mai multe episoade veţi putea afla lucruri mai puţin cunoscute despre trecutul acestei familii şi despre averea materială din judeţul Gorj. Printre aceste informaţii vă oferim şi date inedite din arhivele gorjene sau regionale dar şi din presa vremii sau cea contemporană. Sperăm ca cititorii noştri să aprecieze cum se cuvine acest demers şi chiar să ne trimită impresii sau informaţii care să ne fie de ajutor în completarea imaginii despre cea mai importantă familie din istoria acestor meleaguri. În acest număr abordăm tema carierei militare a viitorului general, una care începe în timpul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu şi continuă, cu întreruperi până la Cucerirea Independenţei de Stat a României (1877-1878).

Generalul gorjean Gheorghe Magheru, a reuşit să salveze din mâna conspiratorilor guvernul provizoriu parşoptist

Cariera militară a lui Gheorghe Magheru a început foarte devreme, practic de la sfârşitul adolescenţei. Avea în jur de 17 ani când a participat la Revoluţia Vladimirescului. Ştim asta de la un apropiat al lui Tudor Vladimirescu, Iordachi Hristofi, care ne lasă o informaţie: „Fiindcă căpitanul Ioniţă Magheriu din cinstita poruncă a domnului slugerului Theodor, s-au orânduit a fi lângă mine, împreună cu fratele său, Gheorghe, şi cu toatele catanele dumisale…”. Din acest moment, armele spre care îl îndreptase unchiul său, Şerban Magheru, îi vor ocupa o mare parte din viaţă. În numărul trecut aţi putut afla amănunte despre participarea lui Gheorghe Magheru la războiul ruso-turc dintre anii 1828-1829 ca şi căpitan de panduri dar şi despre abandonarea temporară a carierei militare, am putea spune că din vina autorităţilor vremii.
Despre momentul 1821 mai avem şi mărturisirea lui Ioan Maiorescu, prietenul şi dascălul copiilor săi, de asemenea revoluţionar paşoptist: „…de copil deprins cu armele şi bătăliile. Sub Tudor era ca de 17 ani şi a avut mare zel a se înrola voluntar de atunci; dar nu l-au lăsat părinţii şi ca să-i curme aplicarea către arme, l-au însurat puţin după aceea, cam fără voie. Cu toate aceste, nu după mult timp a ajuns căpitan de panduri, mi se pare era pe atunci de 20 ori 21 ani”.

Generalul Revoluţiei Române
Mai întâi trebuie subliniat un fapt foarte important, la momentul Revoluţiei de la 1848, nici maiorul Christian Tell şi nici căpitanul Gheorghe Magheru nu aveau alte grade militare. Dacă în cazul lui Gheorghe Magheru funcţia şi faptele sale îl vor duce spre acest grad, Christian Tell va rămâne maior până la moarte.
Încă din primele zile ale Revoluţiei de la 1848, lui Gheorghe Magheru i se va încredinţa misiunea de a organiza efectivele de dorobanţi, panduri şi voluntari pentru o gardă naţională revoluţionară. Magheru era numit căpitan general al trupelor neregulate şi inspector al tuturor gărzilor naţionale. După doar o lună, în care Gheorghe Magheru fusese implicat, după cum am văzut, în înăbuşirea celor două comploturi contrarevoluţionare(19 şi 29 iunie), va fi numit „comisar general plenipotenţiar peste toată Valachia mică”(Oltenia) pentru a organiza efective de dorobanţi şi panduri voluntari dar şi pentru a readuce Oltenia pe drumul revoluţionar. Gorjeanul avea mână liberă, autorităţile locale fiind obligate „…să-i dea toată ascultarea şi supunerea”.
Generalul Gheorghe Magheru va reuşi, cu multe eforturi, să pună bazele armatei revoluţionare. Organizarea trebuia să fie una a unei armate regulate alcătuită din regimente, fiecare dintre acestea având un efectiv de 2000 de oameni. Regimentul era organizat pe două batalioane formate la rândul lor din 4 companii a câte două plutoane. Potrivit planurilor generalului, doar din judeţele Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea trebuiau să se strângă 6000 de voluntari.

Tabăra de la Râureni-Râmnicu Vâlcea
La 14 septembrie 1848, generalul gorjean lansa o chemare către popor, care chema la luptă: „Aideţi dar, fraţii mei români ! Alergaţi cu orice arme veţi avea, securi, lănci, coase, puşti […] alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească!”.
La vremea respectivă, la Râureni se aflau concentrate Regimentul 1 de linie, un escadron de cavalerie, baterie de artilerie, 1.500 de dorobanţi şi 8.000 de voluntari. La 21 septembrie, Căimăcămia Ţării Româneşti publică nota lui Fuad-Efendi, prin care Magheru este somat să-şi risipească ostaşii, împotriva lui îndreptându-se două divizii turceşti, una dinspre Bucureşti, iar cealaltă dinspre Vidin. Concomitent, o armată alcătuită din 5.000 de ostaşi ruşi se îndrepta spre Râmnicu Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort.
Situaţia taberei era de-a dreptul disperată. La aflarea acestor amare veşti, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabara militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea şi pământul ţării. Generalul Gheorghe Magheru trebuia să facă faţă unor multiple presiuni, mai întâi din partea Căimăcămiei, de apropierea puternicelor efective armate contrarevoluţionare ţariste şi otomane, de Grant – agentul consulului Calquhoun – şi de scrisoarea lui Heliade şi Tell, acum aflaţi la Sibiu. Până la urmă a avut înţelepciunea să nu îndrâznească să-şi asume răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Este adevărat că hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile ostăşeşti. Magheru a dovedit aici înţelepciunea omului politic, adică de a evita lupta cu armatele reunite ale celor două imperii, dar a creat în epocă un mare regret că nu a aceptat lupta. Un contemporan al evenimentelor, Al. Pelimon-în memoriile sale-vorbea la dizolvarea taberei de la Vâlcea de „mânia dorobanţilor, a pandurilor, voluntarilor” care „erau siliţi a se risipi din lagăr, pentru a merge la casele lor, unde îi aştepta o grozavă persecuţime”.

Dragostea de arme
După revenirea în ţară din exilul prelungit, Gheorghe Magheru se va regăsi ca deputat în Adunarea Ad-Hoc a Munteniei. După unirea din 1859, generalul va activa în Parlamentul României. Revenit la prima dragoste, Magheru va aduce numeroase contribuţii la organizarea armatei naţionale. Reţinem pentru memoria clipei, vizita comună cu Tell la cazărmile, arsenalul şi alte aşezăminte militare din capitală, venind chiar cu idei destul de revoluţionare în epocă (4 mai 1860).
Din punct de vedere militar, mai reţinem un singur episod important legat de Gheorghe Magheru. La 28 mai 1866, domnitorul Carol I îi încredinţa prin decret „formarea unui corp de voluntari” pentru înăbuşirea unei revolte a grănicerilor. Evenimentele de la 1877-1878 îl vor găsi pe general gata de luptă, chiar l-a bătut gândul să meargă cu soldaţii, şi a fost foarte bucuros de victorie. Visul său din tinereţe se realizase la senectute.

Generalul gorjean Gheorghe Magheru, a reuşit să salveze din mâna conspiratorilor guvernul provizoriu parşoptist

One Comment »