Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Găvănescu, gorjeanul care s-a opus Anei Pauker

Gheorghe Găvănescu, gorjeanul care s-a opus Anei Pauker

Submitted by on 11 January 2012articol citit de 1,925 ori | No Comment

Sublocotenentul Gheorghe Găvănescu, veteran al războiului antisovietic, a rămas șase ani în lagărele sovietice pentru că a refuzat să facă parte din Divizia ”Tudor Vladimirescu”, proiect al Anei Pauker pus în practică printre prizonierii români. A slujit în calitate de adjutant în batalioanele I și III din Regimentul 18 Gorj, structură decimată pe frontul rusesc. Amintirile sale din război au văzut lumina tiparului în anul 1999 sub titlul ”La Stalingradul roșu ne-am bătut până la ultimul cartuș”.

Pentru eroii din Găvănești a fost ridicat în anii 80 un monument pe locul unde altădată se purtau horele

Pentru eroii din Găvănești a fost ridicat în anii 80 un monument pe locul unde altădată se purtau horele

Regretatul Gh. Gh. Găvănescu a făcut războiul antisovietic dar și șase ani de lagăr sovietic. Gorjeanul din Găvăneștii Gorjului a pus pe hârtie amintirile imediat după eliberare și a reușit chiar să le tipărească după mai bine de patru decenii într-un tiraj modest. Sublocotenentul Gh.Gh. Găvănescu a fost dintre aceia care a refuzat să facă parte din Diviziile ”Tudor Vladimirescu” sau ”Horia, Cloșca și Crișan”, constituite pe teritoriul sovietic pentru a lupta împotriva românilor.

Ofițerii români au refuzat trădarea
La 15 noiembrie 1943 a luat ființă Divizia „Tudor Vladimirescu” (denumirea se pare că i-a fost data de însăși Ana Pauker), cu 9.000 de oameni,  iar Ana Pauker a preluat  funcția de comisar politic. Inițiativa Anei Pauker s-a bazat pe o parte dintre ofițerii internați în lagăr care au  acceptat sa preia comanda Diviziei. Primii trei care au pus bazele Diviziei „Tudor Vladimirescu” au fost colonelul Mihai Maltopol (participant la luptele din nordul Moldovei, de partea Armatei Roșii), locotenent-colonelul Nicolae Cambrea, gorjean (comandantul Diviziei „Tudor Vladimirescu” în perioada noiembrie 1943 – octombrie 1944, rănit în luptele pentru recucerirea Transilvaniei, înaintat la gradul de general maior) și colonelul Iacob Tech (a condus Divizia în perioada ianuarie – martie 1945, în timpul luptelor pentru eliberarea Cehoslovaciei, numit ulterior șef al Marelui Stat Major al Armatei române).
Trebuie să remarcăm, spre cinstea lor, că dintre toţi ofiţerii prizonieri au răspuns iniţiativei comuniştilor români aflaţi în Rusia doar 15%, soldaţii s-au oferit însă în proporţie de 90%. Procentul mare al soldaţilor care au răspuns solicitării s-ar putea explica printr-un nivel scăzut de cunoaştere şi conştientizare a legislaţiei militare româneşti în vigoare la acea dată, dar şi modului diferit, în comparaţie cu ofiţerii, de a se raporta la valoarea jurământului militar. În ultimii ani au fost publicate mai multe documente unde se arată că Divizia „Tudor Vladimirescu” fusese creată pe teritoriul URSS, ca structură militară a NKVD-ului sovietic şi că proporţia celor care au acceptat să se înroleze (ofiţeri şi soldaţi) în divizia creată din iniţiativa lui Stalin este relativ asemănătoare cu aceea pe care o oferă documentele româneşti de arhivă. Astfel, cei 856 de ofiţeri, de care aminteşte raportul înaintat de L. P. Beria liderului sovietic, la 7 februarie 1944, reprezintă aproximativ 9% din efectivul diviziei. Întrucât ofiţerii români din lagărele sovietice nu agreaseră o astfel de iniţiativă (o chestiune de onoare şi demnitate, desigur, dar şi o problemă care intra sub incidenţa prevederilor Codului Justiţiei Militare), factorii de decizie politico-militară de la Moscova fuseseră nevoiţi să instruiască rapid 500 de sergenţi, la Şcoala militară din Riazani, pentru a-i transforma practic peste noapte în locotenenţi de infanterie, artilerie şi transmisiuni, în măsură să comande efectivele militare ale diviziei care urmau să fie aruncate în luptă în ofensiva din primăvara anului 1944. Din nefericire, mulți gorjeni au rostit următorul jurământ pentru a se întoarce mai devreme acasă: ”Jur poporului meu robit de nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui. Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandanţilor mei şi să păstrez secretul militar. Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun: Germania hitleristă. Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”(Textul jurământului depus de militarii Diviziei ”Tudor Vladimirescu”)

Pe frontul antisovietic
Gh. Gh. Găvănescu a fost un erou al ultimului război mondial. Să ne gândim doar că pentru faptele sale deosebite de arme pe câmpul de luptă a fost decorat cu: ”Ordinul Steaua României” în gradul de cavaler cu panglică de virtute militară și spade; ”Ordinul Coroana României” în gradul de cavaler cu spade și panglică de virtute militară.
Gorjenii din Regimentul 18 Gorj au fost chemați pe frontul antisovietic în septembrie 1941. Regimentul a revenit în garnizoana de la Târgu-Jiu la începutul lunii septembrie 1941 sub comanda colonelului Gheorghe Posoiu. Regimentul era împărțit în trei batalioane care își făceau pregătirile de front  la Vădeni-batalionul I, Drăgoieni – batalionul II, Preajba-batalionul III. Interesant că soldații gorjeni au fost vizitați la Târgu-Jiu de celebrul Petrache Lupu. Cei 3000 de gorjeni au ajuns pe front la finele lunii septembrie 1941, fiind duși cu trenul până în apropierea Tighinei.
Despre bătălia din 15 ianuarie 1942, Gh. Gh. Găvănescu își amintea: ”La ora 17 a aceleiași zile am fost contraatacați cu tancuri și infanterie. Acest contraatac a fost respins datorită unei intervenții rapide a unei escadrile de avioane germane. Din cele 12 tancuri care însoțeau infanteria, 11 au fost distruse de tunurile noastre anticar de 37 m Bofors. Nu știam ce să credem, ori tunurile noastre erau prea bune, ori tancurile lor erau prea slabe…și astfel se încheie ziua luptelor din 15 ianuarie 1942. O frumoasă victorie dar cu mari sacrificii. În cimitirul din marginea satului Barak amenajat pentru cei căzuți în acea luptă își vor dormi somnul de veci căpitanii Uivari Camil și Constantinescu, sublocotenenții Turcu Vasile, Dobrescu Victor, Ratescu Pavel, Roșu Ion, locotenenții Guran Gheorghe și Ghiga Gheorghe. Au fost răniți și scoși din luptă Botu Constantin, lt. Luca Vasile, lt. Stroe Nicolae, căpitan Mertoiu Florea, căpitan Mihai, slt. Brăiloiu Tudor, slt. Andrei Gheorghe, slt. Gârdu Nicolae, slt. Sucitu Ion, Velican Vasile. Din cei 800 de ostași ai batalionului, 650 au fost morți și răniți. Pierderile inamicului au fost cu mult mai mari după cum aveam să constatăm a doua zi.”(”La Stalingradul roșu ne-am bătut până la ultimul cartuș”, Ed. Newest, pag. 31).

Comments are closed.