Vă mărturiseam în editorialul din numărul trecut că, personal, poate datorită firii mele prea optimiste sau poate datorită profesiei, mă înscriu printre aceia dintre noi care cred că internetul şi facilităţile oferite de acesta societăţii în care trăim chiar sunt unele pozitive. Şi vă relatam, în termeni deloc neutri, despre avantajele introduse de serviciul e-banking, despre bibliotecile şi enciclopediile online (unde găsirea unei informaţii se reduce la un singur click), despre numeroasele magazine online a căror diversitate de produse întrece orice imaginaţie şi, nu în ultimul rând, despre multitudinea reţelelor de socializare a căror forţă în transferul informaţiilor a stat la baza răspândirii Revoluţiei de iasomie.
Cu siguranţă, internetul este una dintre marile invenţii ale secolului trecut şi asta chiar dacă destinaţia sa iniţială a fost una militară. Putem spune, astfel, fără să exagerăm cu nimic, că nivelul dezvoltării actuale a societăţii noastre atât din punct de vedere cultural, cât şi socio-economic poartă amprenta acestei invenţii numită „internet”.
Şi totuşi, există locuri unde uzul în exces şi fără discernământ al acestuia a provocat şi mult rău. Chiar dacă poate părea hilar, unul dintre domeniile afectate de către reţeaua internet a fost chiar domeniul educaţiei. Spuneam că poate părea hilar tocmai deoarece internetul este cel mai utilizat mediu de comunicare ce a facilitat schimbul de bune practici între diferite instituţii şi a permis accesul la o cantitate imensă de informaţii. Însă tocmai această cantitate uriaşă de informaţii, care creşte zilnic, oră de oră şi minut cu minut (şi asta deoarece fiecare dintre noi este liber să-şi posteze tot ce doreşte), este marea problemă sau, mai exact, lipsa unei certificări a acestei informaţii. E adevărat că pe internet există şi baze de date şi biblioteci cu informaţie certificată dar, de regulă, acestea sunt private şi implică achitarea unor taxe pentru a-ţi permite accesul, cum la fel de adevărat este că există şi softuri speciale care testează autenticitatea informaţiilor.
Dar cum noi suntem tot în tranziţie, iar puţinele resurse sunt realocate unor alte nevoi mult mai stringente, nu s-au găsit fonduri care să verifice corectitudinea şi autenticitatea acestor materiale, iar elevul român s-a trezit dintr-o dată în faţa unei dileme: să-şi însuşească sau nu informaţia astfel găsită?
În acest mod, evaluarea elevilor prin metode precum întocmirea unor referate sau proiecte, metode ce implică o muncă serioasă de mai multe zile, prin intermediul cărora aceştia îşi însuşesc o serie de informaţii şi cunoştinţe, s-a transformat, în realitate, într-o goană după informaţii pe net de aproximativ 5 minute. Din păcate, şi o spun cu mâhnire, multe cadre didactice, procedează identic elevilor, adică acelora cărora ar trebui să le fie modele. Astfel, sesiuni de referate şi comunicări ştiinţifice ale cadrelor didactice au ajuns prilej pentru unii dintre noi de a mai baleia din când în când internetul în căutarea unei “inspiraţii” pe care s-o înaintăm mai departe cu un acelaşi conţinut dar cu un alt autor. Ce mai contează noţiuni precum drepturi de autor, proprietate intelectuală sau plagiat?! Ceea ce este important este finalitatea şi, dacă aceasta constă într-o adeverinţă, nimic altceva nu mai contează.
Şi astfel, din acest punct de vedere, internetul a reuşit să construiască o nouă generaţie, generaţie pe care mie îmi place s-o numesc „generaţia copy-paste”. Generaţie pentru care respectul pentru actul de creţie sau pur şi simplu pentru muncă se reduce la două combinaţii de taste.
