Se limpezise iarăşi cerul peste făpturile albe ale munţilor. Înspre văi şi coline se furişase un vânt blând, mâncător de zăpadă. Credeam că are primăvara-n traistă, dar fulguielile de după hoinăreala lui ne-au spus că iarna nu a plecat de pe la noi. Începuse a străluci în calendar februarie, iar dansul fulgilor l-au urcat pe Grigoraş al Floarei în deal, la vie, să-l întâlnească pe Trifon cel Nebun. Ştia el de la maică-sa că acesta este patronul insectelor stricăcioase. De aceea, în această zi, la Padeş şi prin toate satele de pe Valea Motrului, era sărbătoare. Oamenii o ţin, să nu se înmulţească omizile şi să nu facă rău livezilor de pomi.
De Sfântul Trifon, sătenii se adunau pe vârfuri de deal, lângă sufletul viilor, împreună cu preotul. Se sfinţea apă cu care se stropeau pomii şi viţa de vie, se făcea sfeştanie la grădinile cu vii, ca bobul de strugure să fie mare şi dulce, via încărcată de rod şi ferită de mană şi grindină. Săvârşind acest rit tradiţional, Moş Grigore taie o coardă din vie şi o coboară în grădina casei. Spre binecuvântarea rodului, el o plantează aici, să-i fie aproape de inimă şi de lumina ochiului. Se spune că această viţă este „norocul viei” şi vorbele intră pe neobservate în cămara tainică a obiceiului. Astfel se explică întemeierea unor halângi sănătoase, care împodobesc curţile celor mai multe dintre case prin acest ţinut al judeţului.
Dinspre Plaiul Cloşanilor şi până în îndepărtatele coline din Borăscu, februarie intră în sat cu „Târcolul Viilor”. La aest rit, oamenii urcă la vie cu ţuica în ploscă şi baniţa plină de merinde. Ei taie trei viţe de la trei butuci, le plantează şi se roagă apoi: „Să dea Dumnezeu ploaie la vreme şi să le păzească de orice stricăciune!”. Ocolesc grădina viei cu plosca în mână, poposesc de trei ori şi se roagă pentru sănătatea timpului şi viitoarea recoltă de struguri.
În dimineaţa Sfântului Trifon, la Padeş, femeile s-au întors la vie iarăşi. A urcat şi Floarea lui Grigoraş. A luat foarfeca şi potrivit ritualului s-a apropiat de butucul de vie şi a rostit formula magică, invocând belşugul: „Faci struguri, ori te tai!”. Apoi a turnat vin la rădăcina butucului spunând: „Ţi-am dat vin, să-mi dai vin/Eu o picătură, tu o umplutură!”. După aceea a venit preotul şi a stropit cu apă sfinţită, ca via să aibă parte numai de apă curată, din ploi curate şi cuminţi.
La Padeş şi prin satele Tismanei, ritualul se continua cu petreceri la pivniţele de pe deal, la care sătenii întârziau până a doua zi. La Racoţi, după slujba din vii, se încingeau praznice cu trupe de lăutari, unde oamenii se veseleau şi la care se ospătau şi săracii satului. Odinioară, se iveau focuri mari la care gospodarii încălzeau ulcelele şi oalele cu vinul păstrat anume pentru această rugă. Pentru sătenii din Godineşti, preotul citea pe deal rugăciunea-blestem a Sfântului Trifon şi dădea dezlegare petrecerii. De „Praznicul viilor”, sătenii din Dobriţa purtau pe frunte cunună din corzi de vie pe care a doua zi o agăţau la icoană. Obiceiul face legătura cu legendara credinţă potrivit cărei originea vinului s-ar afla în sângele lui Hristos. De aceea, cununa se pune la icoană! La Runcu, procesiunea pleacă spre deal purtând înainte steagurile bisericeşti. La fiecare cruce şi troiţă din drumul viilor, preotul face slujbă şi se roagă. Şi localnicii din Bălăneşti urcă spre culmile cu vii şi se roagă pentru ploaie în vreme de secetă, pentru apărarea culturilor de grindină şi dăunători.
Februarie a început cu „Martinii de iarnă”. Grigoraş crede că din nou cornul va înflori primul dintre pomi, dar se va coace ultimul. Zice că aşa a fost blestemat de Fecioara Maria. Îşi aminteşte că a doua zi din februarie, de Stretenie, ursul nu şi-a văzut umbra. A fost întunecat afară, multă zăpadă şi ger aspru de Ziua Ursului. Cum spune calendarul popular, Stretenia este asemănată cu o divinitate feminină foarte sucită, care schimbă vremea cum vrea ea. În condiţiile acestui an, dacă ursul nu s-a văzut, vremea se va schimba repede. Poate veni, cât mai curând, primăvara!
