Mângâiată de lumina celestă, Cerna iese în lume printr-un izbuc unic şi misterios, care-şi revarsă pletele argintii ale izvoarelor peste pieptul verde şi stâncos al muntelui. Aflându-te aici, pe lespezi de piatră sură, ai prilejul rar să simţi sub tălpi vibraţia şi vuietul adâncurilor stâncoase şi reci. Ocrotit de zei, râul îşi poartă apoi apele şi legendele prin deschideri de munte tainice şi miraculoase. Cărările, vegheate de sălbăticie şi farmec, urcă prin huiet de codru şi murmur de izvoare, purtând la deal şi la vale taina inimilor şi paşilor prin largi şi primitoare ferestre de timp.
Sunt ca nişte adieri de amintiri lecuitoare clipele în care îi asculţi pe bătrâni vorbind despre drumurile mioarelor spre pajiştile Godeanului, despre idilele înfiripate cu dor prin poiene şi padini cu brazi, sub vălul crud de înger din răsfăţul văilor îmbietoare, despre viaţa oamenilor iubitori de plai, chivernisitori aici, obişnuiţi să trăiască frumos şi natural, în frăţie cu izvoarele, cu pădurea şi minunile ei, cu munţii şi altarul lor, cu cerul limpede şi tot ce ţine de viaţă în aceste ţinuturi neatinse, virgine.
Feciorii şi fiicele muntenilor din Valea Cernei au atins lăstărişurile cu şoapte de iubire şi desfătări de suflet, trezind potecile, în pas timid şi legănat de vise. Trăirile şi şoaptele lor încă nerostite au coborât în adâncimi de amintiri, odată cu apusul stelelor în liniştea mare a lacului de la Valea lui Iovan, ce a umplut cu dor toate minunăţiile Cernei.
Dincolo de pragurile de piatră, lăsând în treacăt tulburătoarele zbateri dintre geanţurile Cheilor Corcoaia, fără vlagă parcă, Cerna se rostogoleşte obosită peste stâncării, ducându-se la vale, subţire şi aproape tăcută, pândită ici-colo de pereţii suri şi semeţi ai munţilor. Tumultul şi toate cântecele ei s-au pierdut pentru multă vreme la Valea lui Iovan, în strânsoarea braţelor barajului de piatră, unde lacul a închis fără milă aproape toate iubirile şi dorurile, toate durerile şi jertfele ce-au zămislit trufaşa şi măreaţa zidire.
Peste faţa mării ivite între răscoliri de munţi uriaşi, cu toate apele cuprinse de somnul adâncurilor nevăzute, ca într-un templu al himerelor, poţi desluşi îngemănarea drumurilor pline de uimire, între păduri şi soare, între culmi şi horbote de nori.
Sus, se regăsesc nopţile şi spectacolul cerului cu puzderia de stele dăruind pământului vraja şi lumina. Dincolo de ape, înspre adâncimi de vale, ar mai fi de găsit lumea răpită din legende, cu tot mai rare aduceri-aminte despre vadurile în care ochii fecioarelor se limpezeau şi se însoreau cu viaţă în zburdălnicia neprihănită a râului. Parcă zăreşti printre amintiri legănarea lor celestă prin unduiri de valuri, cu plete umezi lăsate să curgă pese umerii zvelţi şi feciorelnici în vara însorită, cu iia umedă şi desfirată, lipită peste voluptatea şi jocul sânilor liberi, ca doi muguri de rouă vrăjiţi de lumina munţilor.
Toate aceste imagini de taină revin parcă dintr-o lungă aşteptare a clipelor de basm, odată cu izvorâri adevărate ale vieţii de lângă frunţile de stâncă ale Godeanului, ca să se piardă iarăşi, cu tot farmecul şi gingăşia acelor vremuri, în jocul fără noimă al idilei de lângă pintenul solitar al Chiciorei.
Lacul a adunat totul, ca într-un templu ireal plin de lumini ascunse. Au rămas însă aici legendele vechi. S-au născut altele, noi. Acolo, deasupra Iovanului, umărul alb al muntelui s-a prăbuşit, împingând în gura lacului pe Tudor şi Măriuca, doi boboci de fericire abia legaţi de inelul logodnei. Nu-i ajunseseră colosului de calcare atâtea nuntiri ale morţii. Trebuia stinsă şi această poveste de iubire, să i se lase ţinutului şi această legendă a tinerilor jertfiţi de trufia muntelui.
Câte Ane au udat cu lacrimi această ciudată şi uriaşă mare a Cernei? Lupta cu stânca şi apele a căpătat de multe ori dimensiunile tragediei pentru ca, pe vatra granitică şi dură a văii, să se ridice un ochi de mare auster, înconjurat din toate părţile de privirile negre şi nesupuse ale vârfurilor de munte, sihastre şi pizmaşe.
Acolo, la întâlnirea cu Iovanul, au amuţit pentru veşnicie spasmele bulboanelor şi cascadelor strălucitoare dintre strânsori de piatră. Nu e prea departe însă zâmbetul alb al izvoarelor Cernei. De acolo, potecile mai poartă şi azi spre stâne şi pajişti porniri năvalnice şi tandre. Fetele şi feciorii îşi lasă încă în voia munţilor iubirile clocotitoare, picurând în focul inimilor câte ceva din taina şi alinarea plaiurilor Cernei, pline de cântec, de doruri şi poveşti de viaţă dulce şi frumoasă.
