Purtată de vânt, sămânţa a căzut în ţarină la marginea lacului. Sunt vreo patru decenii de atunci. Mărinimos, covorul ierbii a ascuns-o în lumea lui până la germinare. A început să se înalţe apoi lujerul fraged al lăstarului, mângâiat de căldura soarelui şi protejat de tulpinile poienilor înalte de pe malul luciului de apă. Pe-aproape nu treceau ciopoare să-i sfârşească răsărirea. Nu l-a dus destinul acolo, în inimă de pădure, să-i fie ocrotită înălţarea de imensitatea codrului.
A avut noroc că s-a văzut cu lumina aici, la Valea de Hotare, în preajma celui mai frumos şi limpede lac creat de apele Motrului, între satele Văieni şi Padeş. S-a văzut în piept de luncă, unde Brăduţ Pădurarul a bătut în pământ trei ţăruşi de salcâm şi i-a prins cu scânduri, să-i facă micuţului frasin ţarc, să-l protejeze să crească la cer până deasupra de grumazul vitelor, ca ele să nu-l ajungă de vârf să-i reteze fiinţa. Aşa s-a înzdrăvenit în câţiva ani frasinul până a prins putere. Singur, în larg de fâneţe, departe de muzica zăvoaielor, de freamătul pădurilor din Coasta Motrului, dar cu eleganţă şi smerenie de arbore ales a fi prezent în panorama din faţa munţilor Piatra Cloşani.
Povestea frasinului solitar
A fost mai întâi un puiandru de copac, în jurul căruia începuseră a răsuna triluri de privighetori. Când tulpina s-a îngroşat cât carâmbul de la car şi coroana a început a se ramifica rotund peste câmp, pe culcuşul umbrei au început să se nască primele amintiri, primele povestiri din taina locurilor. Ajuns în puterea arborelui tânăr şi zvelt, frasinul din mal de lac devine reper de întâlnire pentru săteni, pentru cei care poposeau la umbra lui groasă. Ne vedem la frasin! îşi spuneau adeseori cei aflaţi cu treburi prin acest ţinut. Primăvară de primăvară, ramurile i se umplu de cântecul păsărilor. Odată cu înfrunzirea, chipul său se înnobilează cu strălucirea verdelui. Printre muguri şi frunze, chiar şi glasul vântului se domoleşte. Înaintea frunzişului, frasinul se înveleşte în parfumul inconfundabil al florilor. În fiecare lună aprilie din an, copacul se împodobeşte cu inflorescenţe de culoare violacee în care poţi asculta în voie forfota albinelor aflate la cules de polen. Împlinindu-se cu lamelele fructelor, agăţate ca nişte pendule de ramuri, frasinul trece temerar spre vară, gata să înfrunte deopotrivă şi canicula şi furtuna.
Acorduri inedite din glasuri de păsări şi adieri plăpânde de vânt răzbat din foşnetul cald al coroanei alungite spre vălul albastru al cerului. În jurul tulpinei netede, se-adună-n amiază cosaşii din luncă să ia prânzul adus de Măriile lor de-acasă. Ele coboară dinspre sat pe cărăruile colbuite de praful mărunt şi arzător al verii şi întind ştergarul la umbra frasinului. Aici, aproape de fiorul răcoros al lacului, departe de zariştea topită de arşiţă, femeile aduc bucate gătite în vatră, curate şi gustoase, dintre care nu lipseşte şi duşca de tărie, o ţuică de prună din livezile acestor dealuri pe care bărbaţii o beau înainte de masă, crezând ei că astfel îşi mai ostoiesc osteneala. După ce nevestele pleacă, ei mai întârzie în cotul umbrei să-şi bată coasele. Sunet de nicovală spintecă tăcerea orizontului peste care tremură făpturile altor cosaşi pierduţi în tanăt de caniculă. Ei trudesc în linia răzoarelor până dincolo de amurg, când privighetorile deja dorm în ascunziş de tufăriş iar noaptea se lasă nevăzută pe fiecare toporâşte de coasă adusă pe umerii ostenţi ai ţăranilor.
Şi ce mai povesteşte frasinul din luncă? Despre gălăgia şi leapşa copiilor veniţi la scăldat în oglinda lacului. Despre şoapte fierbinţi de iubire, petrecute-n fapt de zi, în fapt de seară sau când s-o fi ivit clipa, sub corola prietenoasă a frasinului. Despre fulgerele ce-au trecut prin ramuri, în furtuni care au încercat cu trufie fibra albă a lemnului, despre mieii din turma lui Arbănaş aduşi la năpror în miezul zilelor arzătoare ale lui iulie. Despre scăunelul de frasin pe care se aşeza ciobanul primăvara când îşi tundea oile aici. Despre foşnetul frunzelor toamna, când se-adunau munte lângă trunchiul gros. Despre stârcii cenuşii ce se aşează şi ţipă pe vârful subţirel, ferindu-se de atacul uliului.
Au poposit apoi în peisaj iernile, rând pe rând. Săracul frasin, singur peste întinsul alb! Cine să mai vină la tulpina lui? Doar Brăduţ Vânătorul se rezema de tulpina lui când aştepta în cătare mistreţii coborâtori de pe coastă. Mai ieşea uneori câte un iepure din neguri de aniniş în bătaia puştii. Cu el îşi umplea vânătorul tolba. De multe ori se-ntorcea fără ofrandă acasă.
Au trecut repede anii. Furtuni şi viscole aprige au zgâlţâit frasinul. Dar tot nu a căzut! Şi-a venit viscolul acestei ierni. Nimeni nu ştia de suferinţa de sub scoarţa copacului, care i-a slăbit ţesătura lemnului, tăria, verticalitatea, solitudinea. Furia viscolului l-a frânt peste mijloc de trunchi doborându-l la pământ. A dispărut şi lacul care i-a potolit atâţia ani setea. Rămas fără apă, l-au părăsit puterile şi vijelia nemiloasă l-a trântit în nămeţi, lăsând lunca albă fără desenul umbrei sale. Brăduţ a murit şi el. Cine să mai planteze alt frasin? Poate, în zborul său, vântul va pierde iarăşi o sămânţă. Iar în sat se va afla cel puţin un vânător care să-i facă ţarc lăstarului nou. Spre retrăirea frasinului solitar!
