Atunci când Executivul românesc a anunţat intenţia de a-i obliga pe salariaţii din sistemul public să intre în concediu fără plată, pe parcursul a mai multor zile la sfârşitul anului în curs, impresia generală a fost una de negare, puţini credeau că s-ar putea ajunge la această soluţie fără precedent, în tânăra dar tumultoasa noastră democraţie post-revoluţionară. Guvernul însă în urma negocierilor cu instituţiile financiare străine (că oricum decizia financiară nu mai e demult la noi) a decis că românii care lucrează la stat să „beneficieze” un număr de câteva zile de concediu forţat şi evident neplătit, că doar acesta era interesul. Nu a mai contat legislaţia muncii şi nici realitatea economică socială, oamenii fiind oricum afectaţi de problemele financiare crescute faţă de anii anteriori, mai ales că 2009 a fost şi primul an, în care nu s-a mai făcut vreo încercare de corelare a veniturilor acordate populaţiei, în raport cu inflaţia.
Actul normativ guvernamental întrevedea mai multe posibilităţi, (fie zile de concediu fără plată, fie reducerea programului zilnic, fie alte variante de reducere a cheltuielilor). Cu alte cuvinte politica guvernamentală către şefii instituţiilor publice, era ceva de genul: nu ne prea interesează cum, dar reduceţi cheltuielile cu personalul.
Guvernanţii, conştienţi că sunt vulnerabili în faţa instanţelor de judecată, în urma acestui demers au şi solicitat prin intermediul conducerii unor instituţii, obţinerea acordului fiecărui salariat asupra concediilor fără plată. Omul, salariatul de rând se găseşte şi el într-o ipostază nu foarte comodă. Şeful îi cere să-şi semneze acordul, presa indică creşterea şomajului, nivelul de trai e foarte scăzut (locul penultim în ierarhia statelor UE), aşa că foarte mulţi oameni au acceptat soluţia şi iată că suntem din nou puşi în faţa unui fapt împlinit.
Desigur nu este un capăt de ţară, trimiterea oamenilor în concediu fără plată, având în vedere că românii au trecut prin multe. Totuşi, am convingerea că nu cu această economie, obţinută prin trimiterea oamenilor acasă pentru câteva zile s-a salvat situaţia economică, iar această convingere îmi este întărită auzind sumele enorme cheltuite în cele 45 de zile ale campaniei electorală. Momentul totuşi a fost bine ales, Executivul fiind exonerat de criticile mediei, deoarece atenţia acesteia a fost concentrată pe alte evenimente în toată această perioadă.
Dacă în vreme de criză oamenii nu au fost plătiţi câteva zile, atunci în baza principiului reciprocităţii, când vom avea creştere economică, veniturile trebuie să se ridice peste cele existente cu procentul de creştere. Vom trăi, dar nu vom vedea asta!
