Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » Evoluţia legislaţiei arhivistice româneşti (I)

Evoluţia legislaţiei arhivistice româneşti (I)

Submitted by on 24 November 2010articol citit de 2,584 ori | No Comment

Aurelian Sacerdoţeanu, unul dintre cei mai mari arhivişti români din toate timpurile, director general al Arhivelor Statului în perioada 1938-1953, analizând unele probleme de istorie a dreptului arhivistic, preciza că izvoarele de natură juridică sunt legile, regulamentele şi instrucţiunile privind chestiunile de arhivă, iar acestea sunt destul de numeroase şi de vechi, integrându-se în mod normal în însăşi istoria arhivelor. Este, prin urmare, normal ca urmărirea elementelor de legislaţie din acest domeniu de-a lungul timpului să se confunde, într-un fel, cu istoria arhivelor şi a instituţiei care a avut ca fundament ideea „arhivei generale”.

Generalul rus Pavel Kiseleff a pus bazele organizării arhivelor

Generalul rus Pavel Kiseleff a pus bazele organizării arhivelor

Conceptul de „arhivă generală” îi aparţine tot eruditului istoric, profesor şi arhivist, fiind legat de constatarea lui că la Mitropolia Ţării Româneşti exista o arhivă care cuprindea numeroase acte ale statului, dar şi ale unor particulari, depuse spre păstrare de către Domnie şi alte organe ale puterii de stat. El considera că această „arhivă generală” a luat fiinţă „cu scopul să păstreze acte oficiale importante cum şi acte particulare benevol”. Locul cel mai sigur a fost socotit la mitropolii, cărora li se atribuie custodia, contribuind astfel la naşterea arhivei generale a ţării.
La această Arhivă se referea, iar conceptul în sine diferă de cel de „Arhivă a Statului”, instituţie modernă creată mai târziu, în 1831.

Arhivele de-a lungul secolelor
Arhive au existat însă din vechime, dar cele mai multe nu s-au păstrat, puţine ajungând să fie adunate şi conservate până astăzi. Tot Aurelian Sacerdoţeanu, afirma că pe lângă instituţia domnească din ţările române au existat arhive încă înainte de secolul al XV-lea. Este cert şi avem suficiente mărturii în acest sens, că, pe lângă cele din cancelariile domneşti, au existat arhive şi la dregătorii, atribuţiile lor presupunând o anumită corespondenţă cu Domnia, dar şi întocmirea de acte care rezultau din activitatea de împărţire a dreptăţii. Totodată, activitatea financiară a presupus întotdeauna o evidenţă strictă a veniturilor şi cheltuielilor, fiind absolut necesară întocmirea unor acte prin care se ţinea „sama” acestora.
Se pare că în timpul lui Mircea cel Bătrân, în Ţara Românească şi Alexandru cel Bun, în Moldova, Cancelaria Domnească a fost organizată după modelul Cancelariei Imperiale bizantine, fiind mai bine delimitate atribuţiile logofătului şi ale grămăticilor, precizându-se şi formularul actelor de cancelarie. În aşa numita perioadă a arhivei la destinatar, cum o numea Sacerdoţeanu, cei care primeau acte de întărire a proprietăţilor erau direct interesaţi să le păstreze, ei fiind beneficiarii conţinutului şi tot ei trebuind să le prezinte ori de câte ori aveau de făcut revendicări sau justificări. Tocmai acest interes major de ordin personal a făcut ca multe dintre aceste documente să fie păstrate cu sfinţenie şi transmise din generaţie în generaţie, ele atestând de cele mai multe ori drepturi patrimoniale sau anumite privilegii. Dar, odată dispărut interesul pentru conţinutul lor, de cele mai multe ori erau distruse de proprietari, acesta fiind şi motivul pentru care destul de puţine au ajuns până în zilele noastre.
Cele mai multe documente s-au păstrat de la mănăstiri, aici existând şi ştiinţă de carte, dar şi o nevoie mai mare de a ţine în ordine acele acte care atestau drepturile şi privilegiile dobândite de-a lungul timpului. Îndeosebi după secularizare mare parte a acestor arhive s-au constituit în componente ale Tezaurului Arhivistic al poporului român, păstrat la Arhivele Statului.
Mai târziu, nevoia de ordine şi evidenţă în acte a celor care le emiteau, precum şi necesitatea de a păstra o dovadă, a făcut necesară păstrarea de copii. Acestea se făceau în registre, numite registre de cancelarie, practice şi uşor de păstrat. Erau însă înfiinţate şi folosite nesistematic, neexistând o unitate în alcătuirea şi utilizarea lor, fiecare emitent având propriile reguli. De altfel, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, adică de atunci când încep să se folosească pe scară mai largă aceste registre, s-au păstrat destul de puţine.

Începutul modernizării
În timpul lui Constantin Brâncoveanu întâlnim pentru prima dată preocupări mai sistematice pentru introducerea registrelor de copii, pentru alcătuirea şi folosirea lor în Cancelaria Domnească. Acum asistăm, într-un fel, la primele reglementări care vor încerca să determine păstrarea şi regăsirea actelor, a informaţiilor necesare în toate activităţile. Sunt concepute unele registre cu copiile actelor emise sau altele pentru socotelile Vistieriei, iar mănăstirile au fost obligate să şi le copieze în condici speciale (chartularia).
Ca un exemplu a ceea ce au însemnat aceste condici şi de aici importanţa lor pentru cercetarea istorică, menţionăm că în „condica de venituri şi cheltuieli a vistieriei de la leatul 7202-7212 „ (1694-1704) apar în mod sintetic: starea finanţelor Ţării Româneşti din acea perioadă, dările către fisc, monedele care circulau, obiceiurile şi normele specifice acelei epoci.
Falsificările, tot mai dese şi mai greu de depistat, au determinat şi la emiţătorii de acte înfiinţarea condicilor, aşa numitele protocoale, aici acestea fiind transcrise în totalitate sau doar pe scurt. Introducerea lor se face începând cu anul 1741, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, de către Constantin Mavrocordat, din timpul căruia s-au şi păstrat o serie de asemenea condici.
De altfel, introducerea sistemului copiilor a stârnit la vremea respectivă şi admiraţia cronicarului Ion Neculce, care lăuda sistemul deoarece „ câte judecăţi se făcea, toate le scria la condice şi boierii cei mari din Iaşi şi ispravnicii de pre la Ţinuturi”.
Urmează astfel o perioadă importantă pentru istoria arhivelor româneşti, în care se constituie aşa numita arhivă de registru, considerată a fi începutul arhivei moderne, a arhivei administrative, deşi despre aceasta nu se poate vorbi practic decât după Regulamentele Organice. Chiar şi aşa se poate observa că îşi trage seva din iniţiativele puterilor străine care organizau arhive la instituţiile din ţinuturile ocupate, cum a fost situaţia în Oltenia ocupată de către austrieci sau în Moldova aflată sub administraţia rusă.
Ceva mai târziu legislaţia se îmbogăţeşte cu un Cod Civil (Codul Caragea), la 28 iunie 1818, în care actele care se păstrau la destinatari nu mai aveau în faţa justiţiei valabilitate fără a fi întărite de altele. În materie de hotărnicie, spre exemplu, părţile se puteau servi de actele şi dovezile vecinilor răzeşi şi alăturaţi, adică atunci când „se întocmesc hotarele vecinilor ce au prigoniri, sunt datori să fie faţă cu cărţile şi vecinii ce nu au prigonire”. Tot în acest cod se prevedea ca actele întocmite, cum ar fi cele de vânzare, să fie legalizate de Tribunal şi transcrise într-un registru al acestuia, ceea ce dovedeşte o sporită grijă faţă de păstrarea lor.
Codul lui Ion Vodă Caragea este foarte important deoarece în el se stabilea şi că ,,(…)de acum înainte se va ţine pe tot cuprinsul Valachiei condici pentru starea civilă”. Aceste condici urmau să fie găsite pentru fiecare judeţ la cancelaria Mitropoliei sau a episcopilor „ după izvodul ce li se va da de la Marea Logofeţie”. Grija aceasta aveau, să o poarte, aşadar, mitropolitul şi episcopii eparhioţi, care trebuiau să vegheze cu străşnicie ca protopopii şi preoţii să „săvârşească cu toată scumpătatea cea cerută de pravilă „.(Va urma)
Ion Ungureanu

Comments are closed.