Una dintre cele mai importante personalităţi care au vieţuit pe aceste meleaguri este Eufrosin Poteca, profesor şi teolog reprezentativ pentru secolul al XIX-lea. A fost profesor şi director la Şcoala Naţională de la Sf. Sava şi egumen al Mânăstirii „Gura Motrului” din apropierea Gorjului. A fost bunicul filozofului Constantin Rădulescu-Motru, abordat de noi în numerele trecute. Despre dascălul Eufrosin Poteca ne-am propus să vorbim în cele ce urmează.
Eufrosin Poteca ( 1786-1858) este cunoscut publicului larg drept un dascăl renumit cu vârful activităţii la Şcoala Naţională de la Sf. Sava şi un teolog respectat şi egumen al Mânăstirii Gura Motrului. Fiu de ţăran originar de pe meleagurile Prahovei, Eufrosin Poteca s-a legat de meleagurile Olteniei, în special cele ale Mehedinţului şi Gorjului.
Despre arhimandritul Eufrosin Poteca
Chiar dacă cronologic a fost mai întâi profesorul şi apoi teologul Eufrosin Poteca, de Oltenia îl leagă mai ales activitatea teologică. Eufrosin Poteca a fost ridicat la rangul de arhimandrit în 1829, trei ani mai târziu fiind numit egumen al Mânăstirii Gura Motrului.
A trecut la Domnul în iarna anului 1858 şi a fost înmormântat lângă zidurile Mănăstirii Gura Motrului din Mehedinţi.
De numele lui Eufrosin Poteca se leagă apoi înfiinţarea unor şcoli primare în zonă, astăzi cea din satul Buiceşti, judeţul Mehedinţi, purtându-i numele. Aceasta s-a întâmplat în anul 1836 cu doi ani înainte de a se înfiinţa primele şcoli primare organizate de către stat. Astfel, prin testament a Iăsat sume însemnate de bani pentru întreţinerea la şcoală a cinci elevi la Bucureşti şi alţi cinci la Craiova. A contribuit din plin în 1852 la refacerea picturii prin contribuţia domnitorului Barbu Ştirbei. Pentru vizitatori, o pisanie în pridvor peste intrare afirmă: “Această reparaţie a zugrăvelii, după stilul original, s-a făcut cu bunăvoinţa Înălţimei Sale Barbu D. Ştirbei, Prinţul stăpânitor a toată Ţara Românească, slobozind cheltuiala din Casa Centrală şi prin osârdia Cuvioşiei Sale, Arhim. Eufrosin Poteca, eugumenul acestei Sfinte Mănăstiri de la Gura Motrului, la anul 1852, zugrav Niţă Stoenescu.”. Refacerea picturii a însemnat în epocă o repictare a scenelor acoperindu-le pe cele originale cu un strat protector.
Dascălul şi filosoful
Eufrosin Poteca a fost mai întâi ajutor al lui Gheorghe Lazăr la Sf. Sava apoi bursier al Eforiei Şcolilor la Universităţile din Pisa şi Paris unde a studiat filozofia, istoria şi teologia. Din anul 1825 el a condus Şcoala Naţională de la Sfântul Sava, având ascendentul vârstei şi al recunoaşterii faţă de Ioan Heliade Rădulescu. Contemporanii îl numeau frecvent “Eufrosin filosoful” iar acesta a reuşit să facă din şcoala pe care o coordona un “focar al luminilor”.
Contemporanii din Moldova l-au numit un “un Socrate al românilor” după ce a deschis cursul său de filozofie la 1 octombrie 1825. Pe atunci, filozofia era un fel de ştiinţă totală, suprapusă celorlalte discipline. Gheorghe Lazăr văzuse în Eufrosin Poteca, aşa cum remarca profesorul Nicolae Isar în 1994, pe omul cel mai capabil ca, după absolvirea studiilor în Occident, să introducă definitive studiul filosofiei în limba naţională. Contemporanii l-au numit “filosoful nostru cel de la Paris”.
Pledoarii pentru educaţie
La 3 aprilie 1826, Eufrosin Poteca vorbea de tema educaţiei în spiritul cunoscutei teorii a lui J. J. Rousseau, afirmând că de la natură omul este bun , dar numai lipsa de “bune paradigme”, de educaţie, îl face să se dea “la tot feliul de răutate”, şi numai această lipsă explică faptul că există în lume “atâţia mincinoşi, atâţia hrăpitori, atâţia hoţi, atâţia tâlhari”. De aceea, Poteca referindu-se la îndatoririle domnitorului luminat, “educaţia bună a fiilor e cea mai mare faptă care ar pricinui un bun prinţ la fiii norodului său”.
Când se referă la iubirea de învăţătură a domnitorului, Eufrosin Poteca subliniază că aceasta trebuia să se traducă prin înfiinţarea de şcoli şi “aşezarea” profesorilor, precum şi prin acţiunea organizată de încurajare a limbii naţionale, prin traducerea autorilor străini. Rămâne interesantă o cerere din decembrie 1825, valabilă şi azi, ca funcţiile publice “să se dea numai la cei prea gătiţi spre dânsele cu învăţăturile cele trebuincioase”
Remarcând numărul mare de şcoli şi universităţi din ţări ca Franţa, Anglia, Germania şi altele, E. Poteca pleda cu insistenţă pentru înmulţirea şcolilor din Ţara Românească, acţiune care ar fi trebuit să reducă decalajul faţă de ţările europene, în acelaşi spirit al lui Gh. Lazăr, el întrebându-se: “Oare noi, românii, strănepoţii slăviţilor acelora romani, trebuie să rămânem apururea departe de neamurile cele luminate? Departe de fraţii noştrii noştri europeni?”.
Reforma învăţământului în viziunea lui Poteca
La 16 decembrie 1827, Eufrosin Poteca venea cu un proiect de organizare a învăţământului. Pentru ca ţara să aibă soldaţi, preoţi şi judecători buni, erau necesare şcoli multe în capitală şi în provincie; pentru aceste şcoli Poteca stabileşte un program minuţios de învăţământ care să ducă la o pregătire bună; toată munca de organizare a învăţământului-reforma învăţământului fiind în acest caz condiţie absolut necesară pentru realizarea tuturor celorlalte reforme-urma să fie condusă direct de “un om de stat, un bărbat luminat carele ştie ce este stat politicesc”, deci un ministru al instrucţiei publice; sub supravegherea acestuia trebuia să se aplice măsura ca toţi locuitorii ţării să contribuie “la cheltuielile ce se vor urma pentru învăţătura de obşte”. Prin această reformă a învăţământului se preconiza organizarea unui învăţământ egal pentru toate categoriile sociale şi o educaţie de caracter unitar. Potrivit acestui proiect, toţi feciorii de boieri urmau să fie obligaţi “să vie să înveţe la şcoala naţională în limba statului”, iar predarea cunoştinţelor în şcoli trebuia “să insufle patriotism şi unire”.
Bunicul lui C. Rădulescu-Motru
Eufrosin Poteca a avut un fiu, Radu Popescu, căsătorit cu Judita Butoi. Acesta s-a născut în 1837. Descendenţa este sugerată direct de Constantin Rădulescu-Motru însuşi în Revizuiri şi adăugiri … , indirect de schimbarea numelui său de familie şi confirmată fară echivoc de fiica filozofului, Margareta, în 1993. Mama, Judita Butoi, s-a născut în 1847 şi a murit, din cauza complicaţiilor avute la naştere, la câteva zile după naşterea lui Constantin. Ulterior, Radu Poppescu s-a recăsătorit cu Ecaterina Cernăianu, cu care a avut nouă copii.(fragment din lucrarea „Istoria Şcolii Gorjene” în curs de apariţie).
