Săptămânile trecute, am primit o carte de vizită de la un profesor din Germania pe care, analizând-o cu atenţie, am observat scris mare, în engleză, următorul text: „Dacă poţi să citeşti asta, mulţumeşte-i unui profesor”. Aşa că nu pot să-mi înăbuş imboldul de a-mi exprima câteva opinii legate de şcoala românească.
Azi începe o nouă sesiune de examene derulate cu scopul de a-i selecta pe cei ce au aplecare către actul educaţional şi, judecând după numărul mic de candidaţi, nu vor fi greu de ghicit subiectele emisiunilor de ştiri de la sfârşitul acestei săptămâni. Astfel, titluri precum: „profesori de nota 1” sau „profesori corigenţi” sunt doar câteva din apelativele ce au zburdat zile întregi pe burtierele emisiunilor de ştiri, după 13 iulie, de cele mai multe ori fără a se preciza că aceste note mici au fost obţinute de cei care doreau să ajungă în sistem şi nu de actualele cadre didactice.
Au fost totuşi şi emisiuni serioase care au atras atenţia asupra dezinteresului total al proaspăt absolvenţilor de facultate, dezinteres indus în special de lipsa de atracţie a acestui sistem. Acest lucru este reliefat de statisticile oficiale ce dovedesc că, de la an la an, ponderea notelor maxime este în continuă scădere, dar şi de faptul că acei absolvenţi cu note maxime nu se mai îndreaptă către sistemul de educaţie, ei ajungând să opteze pentru acesta doar în ultimă instanţă şi doar ca un colac de salvare, şi asta pentru perioade foarte scurte. În plus, faptul că an de an tot mai multe cadre didactice părăsesc sistemul, de cele mai multe ori chiar în timpul anului şcolar, nu face decât să provoace dezordine şi să perturbe actul educaţional. Şi totuşi nu suntem singurii din Europa care se confruntă cu aceste probleme. Săptămânile trecute, aflându-mă la un curs de perfecţionare în Cipru, am avut surpriza să asist la o dezbatere în care reprezentanţi ai învăţământului din Danemarca şi Suedia se plângeau de lipsa de interes faţă de sistemul educaţional din ţările lor manifestată de tinerii absolvenţi ce nu mai vor să fie dascăli. Vă mărturisesc că nu mă aşteptam să aflu că ţări bogate, cu o puternică tradiţie în domeniul educaţiei, să aibă astfel de probleme.
Ţara noastră are încă un corp profesoral de elită. Păcat totuşi că an de an profesori ce au format generaţii şi generaţii de elevi ne părăsesc tot mai des şi mult prea devreme. Parcă ieri a trecut întru nefiinţă profesorul Dumitru Bunoiu, apoi profesorul Antonie Vasile, urmat de profesorul Uscătescu Vicu , pentru ca azi să ne părăsească un alt nume mare al învăţământului gorjean: profesorul Cîrstoiu Andrei. Cineva mi-a spus odată că dacă un profesor moare se găseşte întotdeauna un altul să-i ia locul. Ultimii ani au dovedit că acest lucru nu mai este adevărat, şi asta pentru că un profesor se formează în ani şi ani de lucru la catedră, de interacţiune cu elevii iar pentru a fi dascăl trebuie să ai vocaţie, adică să renunţi din când la tine spre a te dărui celorlalţi. Aceşti oameni au făcut-o cu zâmbetul pe buze, uitând de gravitatea bolilor ce-i măcinau, câteodată chiar în detrimentul propriei sănătăţi.
Ei sunt adevăraţii dascăli şi ca ei sunt mulţi „anonimi” ai sistemului de învăţământ, dar care şi-au sădit un loc bine conturat în conştiinţa a generaţii de elevi. Poate, atunci când ne vom grăbi să-i arătăm pe cei de „ nota 1” , să înfierăm metehnele sistemului de învăţământ (unele cât se poate de reale), ar trebui să ne amintim şi de ei, de cei ce formează oameni.
