Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Drum prin Ţara Loviştei (II)

Drum prin Ţara Loviştei (II)

Submitted by on 2 October 2013articol citit de 1,005 ori | No Comment

Revenim pe drumuri străvechi de ţară, după două decenii. Străbatem culoarul făurit de Olt în calea spre Dunăre. Nu se aude curgând râul! Unda lui, lină şi tăcută, se cufundă în luciul lacului liniştit sub abrupturile stâncoase ale Munţilor Cozia. Urcăm pe vale, pe podul zidit în lungul albiei, trecem pe sub umbre de versanţi şi păduri, până în inima depresiunii, lângă Brezoi, unde Ţara Loviştei – ţinutul dintre Făgăraş şi Parâng – îţi deschide porţile spre o altă ţară a ei – Ţara Lotrului – meleag încărcat de legende şi straşnice împliniri ale inteligenţei şi acţiunii umane.

În preajma barajului Vidra, un zid gigantic din piatră şi argilă prăvălit în calea apelor cu viziunea proiectantului

În preajma barajului Vidra, un zid gigantic din piatră şi argilă prăvălit în calea apelor cu viziunea proiectantului

Pătrundem tot mai adânc în templul munţilor. Lăsăm în aval Voineasa, staţiunea născută din dorinţa românilor de a îmblânzi Lotrul şi a-i culege puterea energetică. Drumul şerpuieşte pe vatra văii, lipit de glezna versanţilor, şi înaintează curajos spre culmile montane. Pe margini de pieziş se agaţă temerari alunii cu smocuri de fructe zdrenţăroase în ramuri. Culegătorii de alune şi mănătărci se întâlnesc tot mai rar pe aici. La confluenţa cu pârâul Mănăileasa, şoseaua se bifurcă spre dreapta, pe cursul sălbatic al Lotrului, cu vestitele cataracte şi văgăuni enigmatice pe care sticleşte în lumină minereul de mică, şi spre stânga, pe un fir de apă mai domol, urcând în spectaculoase serpentine spre pridvorul vulturilor, printre păduri zvelte, cu coloane înalte şi dese de brad şi molid, ca să coboare apoi în uriaşa căldare a munţilor unde s-a ridicat lacul de acumulare de la Vidra.
Suntem în ţara prin care s-au răzvrătit la restrişte haiducii Voinea, Breazu şi Ciungu, de numele cărora se leagă acum denumirea unor localităţi din această pitorească depresiune a Carpaţilor. Lăsăm drumul pietruit să scormonească valea către curmătura barajului, printre prăvăliri de codri imenşi de conifere sau de versanţi văduviţi de pădurile tăiate de braconierii nărăviţi la furtişag de lemn. Suverană, natura îşi oblojeşte rănile, îmbrăcându-şi munţii golaşi cu lăstărişuri dăruitoare de freamăt lung de codru verde. Alegem urcuşul spectaculos al asfaltului căţărat pe piepturi de munte, peste văioage şi izvoare, până spre golul alpin, dincolo de culmi, să coborâm până-n buza lacului, unde valul sărută florile de garofiţă şi ciobanii ogoaie turmele-n rariştea dintre ziduri de molid.
Încercăm să ne pierdem spre coronamentul barajului Vidra, un zid gigantic din piatră şi argilă prăvălit în calea apelor cu viziunea proiectantului, cu tenacitatea specialiştilor constructori şi forfota meseriaşilor experimentaţi în stăpânirea utilajelor ziditoare. Reapar culegătorii cu coşurile de ciuperci în cârcă, retrăgându-se spre adăposturile vremelnice. A trecut de ora trei a după-amiezii. Păşim pe baraj şi ne oprim undeva la mijlocul lui, să admirăm întinderea de ape pripăşită în căuşul larg al munţilor. Ne primeşte cu prudenţă agentul de pază al acestei îndrăzneţe lucrări hidrotehnice. Observând uimirea noastră în faţa priveliştii măreţe, începe a ne povesti cu mândrie din ceea ce ştia despre istoria ingenioasei construcţii.
Epopeea de pe Lotru a durat mai mult de două decenii. Privim analitic povârnişul barajului şi ne minunăm de stâncile mari şi negre înfipte în trupul acestuia. Suntem la o altitudine de 1 289 de metri deasupra nivelului mării. Plouă mărunt şi vântul rece ne şuieră pe la urechi. Ne impresionează această împlinire unică la acea vreme în Europa, operă a confruntării dintre strălucirea ştiinţei inginereşti din România şi uluitoarea forţă a izvoarelor din munţii noştri. Se spune că, pentru supunerea râurilor de aici, s-au sfredelit prin miez de cremene 150 km de galerii, să fie aduse 83 de cursuri repezi de ape în năucitorul lac de la Vidra, prin pompare sub presiune. Se vorbeşte despre descărcătoare de ape mari, vane de echilibru, galerii de fugă, conducte forţate şi alte obiective tehnologice, implantate cu măiestrie în măruntaiele adâncurilor, culminând cu superba bijuterie a transformării şi străfulgerării energiilor – Centrala Hidroelectrică Lotru-Ciunget.
Ne minunăm de ce auzim şi vedem. Este inutil să comparăm avântul acelor ani de durabile zidiri cu fragila rătăcire a culegătorilor de azi în arealul fostei colonii Puru, unde au locuit şi au trăit constructorii de baraje şi hidrocentrale. Impresionaţi şi nedumiriţi totodată ne despărţim cu bineţe de amfitrionul nostru şi părăsim aceste locuri înnobilate de izbânzi şi sacrificii. Ne întoarcem uşor, pe drumul cu gropi şi bolovăniş mărunt. Pe versantul din stânga zărim un telescaun înţepenit. Câteva pavilioane urcă în trepte spre vârful pantei. Hotelul fanion al staţiunii are aceeaşi înfăţişare, neschimbată de ani buni, de obiectiv neglijat într-o staţiune părăsită de orice speranţă. Nu ştim dacă, la iarnă, vor fi turişti la Vidra! (Va urma!)

Comments are closed.