Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Doi gorjeni pe tronul Munteniei (III)

Doi gorjeni pe tronul Munteniei (III)

Submitted by on 30 November 2012articol citit de 1,115 ori | No Comment

Revenim şi  în această săptămână asupra unui subiect care a mai fost abordat în această pagină de istorie, la jumătatea secolului al XIX-lea în Țara Românească au deținut tronul doi domnitori care erau frați și aveau origini gorjene.  Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, cu toate că au avut nume de familie diferite, se trăgeau dintr-o familie de țărani moșneni din Gorj. Perioadele când cei doi au deţinut tronul Munteniei, deşi frământate şi pline de privaţiuni pentru locuitori, au coincis cu iniţierea şi realizarea unor lucruri importante.

Încă din 1835 lui Barbu Știrbei i se spunea ”capul aristocrației țării”

Încă din 1835 lui Barbu Știrbei i se spunea ”capul aristocrației țării”

Ne bucurăm de atenția stârnită printre cititorii acestui săptămânal de materialele privindu-i pe cei doi domnitori cu origini gorjene. Aceste informații apar în diverse lucrări istoriografice, cele mai vechi și mai complete aparținând lui Ioan C. Filitti la 1915. Apărute sub egida Academiei și premiate, lucrările lui Filitti au acoperit marile evenimente ale secolului al XIX-lea. O mențiune specială facem aici și profesorului nostru de la Universitatea din București, Nicolae Isar, cel mai mare specialist în viață al acestei epoci.

Un domnitor în limite…regulamentare

Se spune că Gheorghe Bibescu(1842-1848) ar fi putut rămâne în istorie ca un domnitor al marilor reforme dacă ar fi venit la conducere după momentul pașoptist. Din nefericire, faptul că a venit mai devreme, practic domnia sa a pregătit Revoluția, l-au făcut să aibă mari constrângeri care l-au ținut pe loc. Rămâne de discutat dacă acest con de umbră la care l-a condamnat istoriografia este meritat.
Gheorghe Bibescu a fost omul paradoxurilor. La fel ca și Cuza două decenii mai târziu, Gheorghe Bibescu va dizolva la 4 martie 1844 Adunarea Obștească, conducând în perioada martie 1844-decembrie 1846, prin decrete legi. Paradoxul este că vorbim de perioada cu cele mai mari realizări ale sale: desfiinţarea judeţului Săcuieni, prin împărţirea acestuia între judeţul Prahova şi Buzău (1844); măsuri de organizare a poliţiei unor oraşe şi modernizarea regimului temniţelor; măsuri de înlăturare a unor abuzuri în domeniul administraţiei şi justiţiei; măsuri de amenajare a drumurilor; măsuri edilitare şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti, deja amintite de noi (amenajarea şoselei “Kiseleff”, începerea amenajării grădinii Cişmigiu) ș.a.
La sfârşitul anului 1846, Gheorghe Bibescu va organiza alegerile pentru constituirea unei noi Adunări Obşteşti, în care vor intra în majoritate partizanii săi. A fost o perioadă cu multe realizări:  desfiinţarea robiei ţiganilor aparţinând Bisericii şi aşezămintelor publice (februarie 1847); o lege a clerului, stabilind aprobarea anuală de către domn a bugetului Bisericii, cuprinzând şi o reglementare asupra funcţionării seminariilor; adoptarea unei legi judecătoreşti, îmbunătăţind activitatea instanţei supreme ; înfiinţarea Direcţiei lucrărilor publice în cadrul Ministerului de Interne; în sfârşit, o reformă a învăţământului (martie 1847), din păcate, compromiţând principiul învăţământului în limba naţională (impunerea limbii franceze ca limbă de predare, în clasele superioare ale Colegiului Sf. Sava). Deși unele dintre aceste reforme au fost foarte progresiste, el va plăti pentru aberația cu impunerea limbii franceze.

În pregătirea unirii Principatelor

Gheorghe Bibescu are mari merite în crearea  cadrului necesar pentru unirea Principatelor. Astfel, este cel care va încuraja relațiile cu Moldova, un moment de vârf al acestora  constituindu-l desfiinţarea vămii dintre cele două Principate în anul 1847.
Merite importante revin domnului şi în planul relaţiilor externe ale Munteniei. Primul act în acest sens, bazat și  pe alegerea sa ca domn de către Adunarea Obştească Extraordinară, de aici o legitimitate şi credibilitate în plus, care s-au observat de la începutul domniei, cu prilejul călătoriei sale în toamna anului 1843 la Constantinopol, pentru investitură. După cum ne relatează cronicile, a fost primit aici de către sultan cu o ceremonie din care au lipsit gesturile umilitoare, obişnuite anterior în deplasări similare; s-a bucurat de o atenţie sporită din partea autorităţilor turceşti, ca şi din partea diplomaţilor occidentali acreditaţi în capitala otomană. A abordat cu acest prilej probleme importante ale ţării, cu unele rezerve, în mod satisfăcător (chestiunea vămilor, problema mănăstirilor închinate ş.a.). Cu prestigiul de care se bucura şi ţinuta sa demnă cu care înţelegea să se comporte, ca şef de stat, în vara anului 1846 el reuşea să impună guvernului francez rechemarea reprezentantului său de la Bucureşti, A. Billecocq. Și nu sunt acestea toate exemplele.

Barbu Știrbei și vocația europeană

Nu doar Gheorghe Bibescu a avut bune relații cu Occidentul, ci și Barbu Știrbei. Au contribuit la acest fapt în primul rând faptul că cei doi și-au făcut studiile în Franța iar în al doilea rând se orientau spre această țară în privința obiceiurilor. Aflăm acest lucru de la nenumărații călători străini care au vizitat Principatele înainte de Revoluția de la 1848. Reținem o descriere pentru 1835 privind Palatul Știrbei din București, operă a arhitectului francez Sanjouand. Iată cum descria francezul, într-o scrisoare către un prieten, atmosfera din palatul lui Barbu Ştirbei de pe Podul Mogoşoaiei :
„Peste […] săptămână ne ducem de mai multe ori la recepţiile de seară ale d-lui Ştirbei. Acest salon e singurul […] din Bucureşti unde se ştie a sta de vorbă. D[omnul] Ştirbei e capul aristocraţiei ţării; crescut la Paris el vorbeşte şi scrie franţuzeşte ca d-ta şi ca mine. Ieri deci, erau adunate vreo douăsprezece persoane: patru francezi, iar ceilalţi tineri munteni. Domnul Ştirbei tocmai primise cel din urmă roman al lui George Sand; ne citi vreo treizeci de pagini, pe care le ascultarăm cu desfătare şi vie emoţie.”
Aşadar, Barbu Ştirbei se bucura în anul 1835 de această măgulitoare reputaţie… „capul aristocraţiei ţării”.  Acesta va deveni domnitor abia în anul 1849 dar cu o domnie plină de rezultate în pofida vremurilor potrivnice.


Cei doi frați filofrancezi
Fiu al Gorjului și al micului boier oltean Mihai Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. A făcut studiile în Franța. Întoarcerea din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Țara Românească s-a desfășurat Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. În aceste condiţii, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov.
Din această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care îi va dărui patru băieţi şi două fete. A revenit apoi în țară unde a deținut mai multe dregătorii.

Comments are closed.