La finele Cursurilor de vară desfăşurate în acest an la Piteşti, distinsul istoric Bogdan Teodorescu, secretar general al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, ne-a răspuns cu amabilitate la câteva din întrebările referitoare la organizarea acestor cursuri de-a lungul timpului. Scriem aceste rânduri încă purtând parfumul de iulie al zilelor petrecute în Ţara Argeşului, în compania colegilor profesori de istorie, membri ai Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
R: Ce înseamnă pentru dumneavoastră, profesorul Bogdan Teodorescu, Cursurile de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România şi în ce an aţi participat pentru întâia oară?
B.T: Sunt multe de istorisit despre aceste cursuri. În primul rând, din cele peste 30 de Cursuri de vară care s-au organizat din 1968 şi până astăzi, cred că am participat la mai mult de jumătate. Desigur modul în care se desfăşurau acum 40 de ani aceste cursuri nu diferă în mod esenţial de ceea ce se întâmplă azi, dar trebuie să precizez totuşi că în anii de început un accent foarte important cădea pe durata cursurilor, de regulă aproape un număr dublu de zile decât astăzi. Aproape 12-14 zile de regulă şi cu un accent special pe partea de dezbateri.
Trebuie de asemenea să amintim că în acei ani cursurile se desfăşurau de regulă în mari centre universitare, precum Clujul, sau la Suceava, unde se înfiinţase relativ recent facultatea de istorie, dar şi la Constanţa, pe atunci fără o facultate de istorie, dar foarte aproape de Bucureşti, cu Universitatea şi implicit cu importanta facultate de istorie de acolo. Deci partea de dezbatere ştiinţifică, esenţială de altfel, dura 5-7 zile, se bucura de participarea unor profesori din învăţământul universitar, persoane din mediul academic şi nu în ultimul rând şi de profesori din preuniversitar, recomandaţi pentru prestigiul şi autoritatea lor.
În ceea ce priveşte semnificaţia pe care au avut-o pentru mine Cursurile de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, vreau să apreciez că ele au fost esenţiale în perfecţionarea mea ca profesor în primul rând şi chiar ca cercetător ştiinţific. Pe de altă parte trebuie să spun aici şi că de-a lungul timpului am urcat poate şi datorită perseverenţei cu care le-am urmat, un întreg „Cursus Honorum”, îmi îngădui să spun şi acest lucru, de la audient al cursurilor la moderator şi mai apoi la funcţia foarte importantă de responsabil de organizarea şi buna lor desfăşurare, în anii în care am funcţionat ca secretar al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Pe scurt vorbind, aceste cursuri sunt o pasiune de aproape o viaţă. Ele reprezintă un mod foarte personal de a socializa alături de colegi şi în acelaşi timp de a înţelege mai bine ce înseamnă predarea şi cercetarea istoriei. Nu în ultimul rând, Cursurile de vară reprezintă şi un mod original de a comunica cu cei la care ţin foarte mult şi cărora le apreciez meritele.
R: Aţi fost dintotdeauna o sursă de istorioare de fiecare dată gustate de ceilalţi participanţi la Cursurile de vară. Pentru că aminteaţi de profesorii tineri, dacă ar fi să rememoraţi astăzi câteva dintre amintirile dragi, care ar fi acestea?
B.T.: Sunt pus în dificultate pentru că numărul acestor amintiri este încă important, în sensul că ţin minte încă multe, fiind foarte dificil să îmi aduc aminte de vreuna dintre ele, care să fie mai importantă decât celelalte.
Sigur, s-au întâmplat multe de-a lungul timpului. Eu aş spune că dacă ar fi să facem o diferenţă între cele peste 16-17, poate chiar 20 de Cursuri de vară, la care am participat, aş putea face o diferenţă între cele din anii `70, cele din anii `90 şi ultimele.
Cele din anii `70 au avut drept particularitate esenţială între altele şi numărul foarte mare de profesori tineri şi foarte tineri, care participau la aceste dezbateri. Fără ca să povestesc vreo istorioară anume aş spune că dezbaterile care se desfăşurau de regulă pe durata a trei-patru ore, ce treceau de regulă pe nesimţite, erau foarte vii, pentru că participanţii erau în bună măsură oameni tineri şi foarte tineri, interesaţi de istorie şi foarte interesaţi de profesiunea didactică, desigur foarte mulţi dintre ei cu mare aplomb critic şi trebuie să recunosc, mai puţin autocritic. Dezbaterile erau un spectacol, în cursul cărora aveau loc schimburi de replici interesante, aveau loc discuţii contractorii, uneori la tensiuni intelectuale foarte înalte, şi unde desigur moderatorii lor, profesorii vârstnici şi prestigioşi ai acelui timp, ştiau aproape întotdeauna să le dezamorseze cu o glumă bine ţintită şi aici trebuie să spun, marele nostru mentor, profesorul Iordănescu, fiind un maestru indubitabil.
A doua perioadă a fost aceea în care datorită unei împrejurări excepţionale, nu ştiu dacă meritată sau nu, am devenit secretar general al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România şi am avut parte de organizarea mai multor serii de cursuri în prima parte a anilor `90. Aici dominanta esenţială a fost un anumit echilibru între partea de dezbatere, fie ea ştiinţifică, didactică şi partea să zicem de investigare în teren, de excursii interesante şi semnificative, uneori însă desfăşurate din dorinţa organizatorilor locali până dincolo de limitele răbdării şi nivelului de suportabilitate a fiecăruia dintre noi.
Îmi aduc aminte de o excursie făcută în judeţul Cluj, cred că era în 1995, poate unii dintre participanţii mai vârstnici şi-o amintesc, când am plecat din localitatea de reşedinţă dimineaţa, la ora 6.30-7.00, şi ne-am întors mult după miezul nopţii. S-au întâmplat atunci foarte multe lucruri interesante, au fost chiar câteva accidente, unele se puteau termina cu efecte dramatice. Din fericire am scăpat, dar ceea ce îmi aduc aminte, mai presus de orice altceva, este că organizatorul de atunci a făcut cu răbdare, calm şi cu foarte multă pasiune programul, indiferent de protestele celor în cauză, care pe la ora 19-20, în faţa a încă trei-patru obiective care trebuiau vizitate după căderea nopţii, au protestat vehement. Inutil însă. Autocarul a fost bine ambalat, şoferul şi el obosit mort a fost convins să îşi continue drumul. Îmi aduc aminte, e adevărat, m-am numărat printre acele două-trei persoane care au coborât din maşină în semn de protest şi, sigur, am încercat să îl conving pe organizator că nu este cazul să ne supunem unei asemenea „maltratări”. Eu am avut umor, persoana în cauză nu, trezindu-ne după puţină vreme cu un poliţist, nu ştiu de unde apărut, şi care sub pretextul că ne-am aşezat în mijlocul drumului şi că întrerupem circulaţia, ne-a urcat într-o maşină ducându-ne la autocarul care gonea cu aproape 100 km pe oră înaintea noastră.
A treia etapă am caracterizat-o mai devreme. Este o etapă nu mai puţin semnificativă, dar pentru noi important este că acest cursuri nu au murit. Că ele continuă, că există un grup de persoane dăruite acestui ciclu de activităţi educative organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, care le frecventează cu regularitate. Sigur aici aş putea spune că de fiecare dată când se iveşte câte o ocazie, în ceea ce mă priveşte încercând întotdeauna şi cu mijloace specifice vârstei, să destind atmosfera.
Ultima oară chiar acum câteva zile vorbind despre Matei Basarab şi despre Clubul Mateina, am reamintit colegilor despre un document foarte interesant. Vorbesc desigur despre ultimele cuvinte spuse şi reţinute de Mihai Eminescu cu doar câteva zile înainte de moarte şi am remarcat după ce totul s-a terminat că mai mulţi dintre cei prezenţi au venit la mine, unii dintre ei fie să se arate şocaţi, că nu auziseră de aşa ceva până acum, alţii să îmi spună că era imposibil ca Mihai Eminescu, nebun, să se dea drept Matei Basarab, fără să înţeleagă însă tâlcul mai adânc pe care această formulare îl avea.
Aş mai spune, şi cu asta doresc să închei, că nu am reuşit să mulţumesc întotdeauna pe toţi. Au existat întotdeauna pe lângă momente amuzante şi altele mai puţin amuzante, unele de-a dreptul neplăcute, dar că aceasta nu m-a determinat să renunţ la ceea ce am întreprins şi că în continuare, atâta vreme cât sănătatea îmi va permite, am să continui sperând că în ceea ce priveşte această cauză am mers întotdeauna pe drumul cel bun.
