„Adio, frumoaselor zăpezi!” este o carte de suflet, scrisă nu cu mâna, nu cu mintea ci cu inima, o inimă de oltean, mare şi generoasă. Un cititor cârcotaş ar căuta cu ostentaţie să vâneze neîmpliniri pe când altul, purtat pe aripile visării, spre care lectura alunecă permanent, ar aduce numai elogii. Eu, deşi am toate motivele să fiu părtinitor, mă voi strădui să rămân obiectiv pentru că, altfel, nu m-aş numi prieten al autorului.
Trăsăturile dominante ale acestuia sunt sensibilitatea şi talentul, capacitatea de a jongla cu limba, verbul devenind supus şi ascultător sub bagheta magică a lui Ion Elena, nu în sensul de a subjuga ci în acela de a-l pune să creeze imagini magistrale.
Imaginea este, de fapt, metoda prin care sunt dezvoltate ideile şi sentimentele, aceasta manifestându-se sub două forme, care se completează: se pictează cu ajutorul vorbelor şi se vorbeşte cu ajutorul picturilor (de fapt, al fotografiilor). În mod sigur, la prima vedere, oricine este înclinat să creadă că este o culegere de reportaje; probabil că aşa şi este. La o lectură mai atentă se observă şi caracterul memorialistic, pentru că, în nenumărate pagini, sunt evocate secvenţe din propria viaţă cu oameni, cu locuri şi cu întâmplări.
Mai presus de toate se poate sesiza, fără niciun efort, că liricul este prezent în fiecare pagină, în fiecare frază şi în fiecare sintagmă, prozatorul se metamorfozează în poet şi face astfel ca lucrarea să devină un volum de versuri, capitolele devenind poezii.
Personificarea este folosită abundent, poate chiar abuziv dar nu supărător, cu ajutorul ei umanizând anotimpuri, forme de relief, copaci şi alte plante, fenomene naturale sau aştri, ea fiind secondată de metafore şi comparaţii originale, care înnobilează expresia poetică şi caracterul pictural al cărţii.
Asemănarea izbitoare este cu Ion Creangă datorită nostalgiei faţă de alte vremuri, rupte parcă din lumea basmului, şi faţă de alţi oameni, simpli, înţelepţi şi cu suflete mari, puşi în antiteză cu oamenii zilelor noastre, meschini şi superficiali. Se poate face paralelismul şi cu Mihai Eminescu, atunci când trece de la „Mai am un singur dor” la „Împărat şi proletar” şi, mai ales, la „Scrisori”.
Atunci tonul devine vehement, ca în capitolul în care prezintă generic chipul dascălului, pe aceeaşi structură cu „Domnu Trandafir”, plină de admiraţie şi recunoştinţă dar constituind şi un rechizitoriu împotriva multelor nedreptăţi ce i se fac acestuia, în mod nemeritat.
Asemănările cu Mihail Sadoveanu sunt, de altfel, la tot pasul prin frumoasele descrieri de natură, adăugând aici şi pe Calistrat Hogaş şi pe alţi condeieri fruntaşi ai acestui gen de operă.
În concluzie, „Adio, frumoaselor zăpezi!” este o lucrare minunată, care asigură o lectură reconfortantă şi care îndeamnă la meditaţie, aspect observat nu numai de mine ci de toţi membrii familiei mele, care au citit-o.
Prof. Gheorghe FLORICEL, Liceul Teoretic Costeşti, Jud. Argeş
