Am mai pierdut un soldat român în Afganistan! Cu siguranță, mulți dintre cei care simt și gândesc românește se întreabă pe bună dreptate ce caută soldații noștri acolo, într-un război care nu este al nostru și din care România nu are nimic de câștigat. Despre toate acestea am scris și vom scrie ori de câte ori armata română va da eroi pentru alții. Chiar președintele Iohannis declara că „pentru noi, cei de acasă, ei sunt eroi şi trebuie să le fim recunoscători!” Cunosc și înțeleg cum funcționează sistemul de convenții militare din care țara noastră face parte, dar nu pot accepta că „eroii” români sunt „carne de tun”, așa cum au avut curajul să recunoască cei care s-au întors teferi din teatrele de operațiuni.
Din 2001, România, ca membră NATO, a participat la Războiul din Afganistan de partea Coaliției Multinaționale conduse de Statele Unite ale Americii. Cei mai mulți dintre militarii români, aproape 1.000, sunt implicați în misiuni de menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Acolo, atacurile insurgenților sunt aproape zilnice, în special cele cu dispozitive explozive improvizate, cu rachete sau cu mortiere, iar la capitolul tehnică militară suntem „praf”.
Realitatea de acolo depășește de cele mai multe ori gradul nostru de închipuire. Ce să mai vorbim despre armament, când bocancii soldaţilor români sunt un dezastru, neschimbaţi în ultimii 20 de ani. Apoi, lipsa aparatelor de ochire pe timp de noapte. Câte unul la zece soldaţi şi nici acela nu este perfect operațional. Baza românească din Kaldahar, de pildă, a fost atacată în ultimii ani doar noaptea, când soldații noștri trăgeau aiurea prin aer pentru că nu vedeau nimic. Până și garourile sunt pe inventar, în armata română, unul la o întreagă patrulă, spre deosebire de americani, care au trusă medicală individuală. Taburile românești sunt și acestea un dezastru. Foarte lente, mereu se strică, iar soldații români recunosc: „Nu ştim unde suntem, ce e pe drum, cine ne atacă!”. Humvee-urile de acum sunt destul de fragile la minele de teren, aşa au apărut şi ultimele victime. „Americanii ne-au dat nouă camionetele pentru că ei şi-au luat Coogar, cel mai bun blindat la ora actuală”, iar noi suntem oricum obișnuiți să luăm de bun tot ce aruncă alţii.
Imaginați-vă umilința soldaților români, care au relatat un episod ce întărește convingerea că nu avem ce căuta acolo. „Cel mai dur a fost un sergent american care, într-o zi, ne-a spus că nu ne mai iau cu ei în misiune, pentru că nu avem dotări şi îi încurcăm!”. Cu toate acestea „este nevoie” de soldații români acolo. Ne întrebăm de ce, fără pretenția de a răspunde cineva. Avem un ministru la apărare care este de formație filolog, cu un doctorat în antropologie socială. Nu ne așteptăm să înțeleagă cum funcționează armata română. Știm însă prea bine ce îi determină pe soldații noștri să devină peste noapte mercenari în uniformele armatei române. Doar că nevoia te împinge de la spate și nimeni nu merge într-un război, care nici măcar nu îi aparține, din dorința de a deveni erou.
