Despre politică şi struţocămile în campania electorală

Parlamentarul ideal este cinstit („nu votează la două mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), harnic („nu doarme la şedinţe”), îi reprezintă pe cei care l-au ales, îi ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor, este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi respectă promisiunile făcute în campania electorală. Şi toate acestea… dacă nu ar fi parlamentar român.
Lăsând la o parte profilul politicianului ideal, să vă spun şi de ce a ajuns România în actuala situaţie. Am aflat de la o sursă portocalie că situaţia ingrată a ţării din ultimii ani putea fi uşor evitată. De fapt eram invitat să privesc peste umăr, în urmă cu vreo zece  ani: „Dacă Năstase şi P.S.D.-ul, cât au fost la putere, nu angajau cu miile la buget, nu ajungeam astăzi aici. Toate rudele lor sunt prin primării şi ministere.” L-aş fi contrazis pe amic, dar cum nu doream să mă pun cu mintea lui odihnită (sic!), i-am zâmbit cu subînţeles: „şi struţocămila se jură că e pasăre, dar nu face ouă”.
Vă întrebaţi poate care sunt totuşi rezultatele României în ultimii opt ani? O parte pe aici, o parte pe acolo. Concluzia: rezultate… din părţi. Şi asta nu pare să deranjeze câtuşi de puţin pe cei cărora ar trebui să le crape obrazul de ruşine. Bine că noi românii am pierdut şi gramul acela de conştiinţă pe care îl deţineam şi suntem scutiţi de simţămintele ruşinoase. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap, căci altfel  riscă să-i sară lumea în cap.
Principiul acesta domină din păcate nu doar o singură culoare politică din România. De ce ar trebui cineva să trudească pentru „binele ţării”, când poate doar crea impresia de prestator, în timp ce leafa sa continuă să crească? Că nemulţumirile au fost şi ele în creştere nu prea contează pentru distinşii noştri prestatori din Parlament. Se impune o nouă concluzie: Ce bine este să ai obrazul gros şi stomacul plin. Doar că de ceva timp acest aspect l-au remarcat şi cei care odată la patru, sau după caz, la cinci ani votează. Mai ştim însă şi faptul că mintea românului este uneori scurtă. Mai o găleată, mai un Aurel Vlaicu şi „suveica” este gata. Dacă este ceva care să prindă bine la români, atunci campanii electorale să tot fie.