Cercetările privind realizările istoriografiei române se găsesc de mai mult timp într-o continuă expansiune, ele fiind preocupate de inventarierea principalelor rezultate ale domeniului și deopotrivă de localizarea pe spații geografice distincte. Orice bibliografie istorică nu se poate cantona doar în evidențierea „vârfurilor”, prin care – desigur – i s-a direcționat evoluția, preocupările istoriografice din arealul mai îndepărtat marilor centre științifice direcționându-și, în proporții diferite, eforturile de investigație spre scopul declarat de a „completa” înfăptuirile majore ale Științei istorice.
Pentru sporirea gradului de atractivitate, am recurs la „pigmentarea” aparatului critic cu informații auxiliare, al căror conținut se dorește realist, echilibrat și disociat, pe cât posibil, de conotații politice, subiectivism (aceasta nu înseamnă că autorul nu a intervenit uneori cu propria experiență în domeniu!) sau influențe colaterale. Recomand parcurgerea lor, mai cu seamă cititorilor din generațiile actuale și, desigur, tuturor celor care nu sunt familiarizați suficient cu Istoria Gorjului. Sunt date biografice sumare despre autori (atenție ele sunt formulate o singură dată, chiar dacă autorii sunt prezenți în mai multe subcapitole!) sau comentarii relevante privitoare la conținutul materialelor. Uneori, la sursele pe care le-am considerat greu accesibile, am indicat locul și cotele la care pot fi consultate.
Revenind la motivația fundamentală, o lucrare amplă, care să înfățișeze dezvoltarea Științei istorice în județul nostru, nu avem încă. Nici măcar o sinteză a Istoriei Gorjului, exceptând lucrarea lui V. Cărăbiș, care în opinia noastră ar fi dobândit un spor calitativ prin participarea extinsă a specialiștilor locali și implicarea financiară a factorilor administrativi și politici județeni. De aici, necesitatea unui scurt comentariu critic privind începuturile și evoluția cercetării în domeniu pe acest meleag.
Alexandru Ștefulescu, făuritor de școală
În mod categoric, exceptând lucrările celor care au studiat din exterior momente istorice precum 1821, 1848, 1859, 1877 – 1878, 1916 – 1918, ce scot în prim plan personalități ale Gorjului, – exemplul cel mai la îndemână fiind Tudor Vladimirescu – Alexandru Ștefulescu poate fi considerat, fără nicio rezervă, „părintele istoriografiei gorjene”. Perioada în care autorul „Gorjului istoric și pitoresc” se preocupă de trecutul județului său coincide în țara noastră cu trecerea de la istoriografia romantică a epocii post-revoluționare la istoriografia pozitivistă, ilustrată în chip strălucit de „Școala critică” a lui I. Bogdan, Dimitrie Onciul și N. Iorga, toți întreținând o relație excelentă cu Alexandru Ștefulescu.
Societatea românească parcurgea în anii de formare și afirmare ai lui Alexandru Ștefulescu o epocă de restructurare și regândire a temeiurilor ei. După o suită de evenimente (două revoluții, Unirea Principatelor, instaurarea monarhiei constituționale, obținerea Independenței, inaugurarea sistemului pluripartidist etc.), ce au potențat în mare măsură optimismul românilor în șansele lor, se contura tot mai limpede imaginea unei societăți a contrastelor, în care personajele din vechea generație nu sesizau suficient condițiile istorice care au modificat viața și angajamentele tinerilor. Noii intelectuali – cu deosebire istoricii – erau în căutarea altor fundamente filosofice și culturale care să poată înlocui trecutele tipare. Tânăra generație, unde-l putem plasa și pe istoricul gorjean, la început romantică, apoi din ce în ce mai intransigentă și critică, năzuia, firesc, spre propriul ei discurs și dorea să-și enunțe propriile adevăruri.
Alexandru Ștefulescu este marcat de această perioadă. Romantismul, care-și pune pecetea pe opera sa, marchează la români, dintr-o primă perspectivă, o evoluție în tehnica cercetării istorice, printr-o utilizare superioară a surselor documentare, iar pe de altă parte o mai strânsă îmbinare a Științei istorice cu aspirațiile politice și naționale ale vremii. În același timp, influența „Școlii critice” este clară, nu numai prin fermentația transmisă istoriografiei, ci și celorlate compartimente ale vieții politice, sociale și culturale. Istoricii, cu ei Alexandru Ștefulescu și prietenii săi de la Târgu-Jiu, ies după 1890 în arena publică, dând substanță și aplomb „apostolatului”.
Fiu de preot, cu studii incomplete de Teologie și Filologie, este înainte de toate un autodidact. Bun cunoscător de limbi străine, clasice și moderne, dascăl de vocație, puternic angajat în mișcarea de regenerare culturală a Gorjului, își leagă numele de tot ceea ce înseamnă inițiativă spirituală pe aceste meleaguri: presă militantă, modernizarea învățământului, crearea de societăți culturale, asociații, biblioteci, așezăminte, bănci populare, înființarea Muzeului Județean al Gorjului etc. Este un prolific publicist, traducător, are preocupări de Arheologie, Numismatică, Genealogie, Paleografie, dar mai presus de toate a rămas în conștiința posterității prin lucrările sale istorice, prezente într-un inventar aproape complet în această carte.
Contemporan cu el, mai degrabă precedându-l, scrie acum, e adevărat destul de puțin, călugărul Ștefan de la Tismana, ocupându-se de Istoria ecleziastică, centrată pe Sf. Nicodim. Într-o poziție asemănătoare se află novăceanul Al. Pelimon, prezent în istoriografia romantică a generației de la jumătatea secolului al XIX-lea. Scriind romane istorice are în vedere idei unioniste sau punctează simpatia și adeziunea față de sensul democratic al revoluțiilor de la 1821 și 1848. Din zona interesului documentar sunt de apreciat impresiile de călătorie ce aparțin unui peregrin sârguincios, pornit prin locurile istorice ale Țării Românești, unde cercetează vestigii, vizitează mânăstiri, citește hrisoave și inscripții etc. Cu siguranță, scrierile sale nu i-au fost străine lui Ștefulescu, chiar dacă nu se referă la istoria Gorjului.
(Va urma)
