Izvoarele istorice scrise sunt foarte importante pentru ca istoriografia românească să ne redea trecutul acestor meleaguri. În ultimile decenii, printre documentele foarte importante aflate la îndemâna istoricilor pentru că au fost păstrate cu mare atenţie de proprietari-deoarece le consfinţeau dreptul de proprietate-sunt foile de zestre şi diatele(testamentele). Regretata Elena Udrişte este cea care a îmbogăţit zestrea Muzeului Judeţean cu documente de asemenea importanţă.
Datorăm profesoarei Elena Udrişte o preocupare deosebită pentru valorificarea unor documente de tip foi de zestre şi diate din cuprinsul Gorjului. Valoarea acestor documente devine cu trecerea timpului tot mai mare după cum aveam să aflăm dintr-un articol al Elenei Udrişte publicat în primele numere de după 1990 ale revistei “Crinul Satelor”.
Elena Udrişte, fondator de muzeu
Elena Udrişte (1924-1996) a rămas în istoria acestor meleaguri pentru activitatea de mai bine de patru decenii dedicată colecţiilor muzeistice de pe aceste meleaguri. Cea mai importantă realizare a sa rămâne Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtişoara inaugurat în 1975.
S-au scurs deja 17 ani din momentul când Elena Udrişte, cel mai important muzeograf din istoria Muzeului Judeţean a intrat în eternitate..
Elena Udrişte are ca operă de căpătâi Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtişoara, acolo unde a strâns veritabile monumente de arhitectură ţărănească de la casele ţărăneşti la şoproane, conace de plai, pivniţe de deal, mori, fântâni cu cumpănă etc. Originalitatea Muzeului de la Curtişoara stă în operele de prelucrare a lemnului, acestea fiind cercetate şi puse în valoare printr-o carte de către Elena Udrişte. Aceasta spunea în 1972 că: “Arta crestăturilor în lemn şi arhitectura contemporană a satelor din Gorj – la fel ca în celalalte judeţe ale ţării – au rădăcini adânci în creaţia artistică şi arhitectura populară tradiţională (…).
Toate elementele arhitectonice din lemn aparent ale casei poartă pecetea simţului său artistic: coama acoperişului este împodobită cu ciocârlani sau cârstei crestaţi cu barda şi chiserul în ultimul rând de şindrile – amintind un stol de păsări ce a poposit pe casă -; cele două ţape sau suliţi care străjuiesc de o parte şi de alta coama acoperişului sunt ornamentele pe cele patru muchii cu motive stilizate; şindrila sau sita este aşezată în solzi sita solzita, sau sita tăiată în ocheană.”
Despre foi de zestre şi diate
În articolul „Foi de zestre şi diate(testamente) de pe Valea Jaleşului”, Elena Udrişte avea să facă o incursiune în ce înseamnă acest tip de documente în scrierea istoriei judeţului Gorj. Aflăm astfel că aceste documente erau scrise de obicei de diaconi şi preoţi sau de grămătici, explicaţia fiind că doar ei erau ştiutori de carte la nivelul satelor. Astfel, în anul 1714, mitropolitul Antim Ivireanul avea să tipărească lucrarea „Capete de poruncă”, prin care îi instruia pe diaconi şi preoţi cum să redacteze foile de zestre şi diatele. Această lucrare s-a reeditat în 1775 de către mitropolitul Filaret al IV-lea şi era adus la ştirea sătenilor prin slujbe şi broşuri. Precizările de redactare al acestor documente au intrat în preocuparea unor domnitori la graniţa dintre secolele XVIII şi XIX.
Zestrea, la gorjeni
La vremea aceea, înzestrarea tinerilor căsătoriţi era un obicei fundamental în lumea satelor din Gorj. Deşi existau şi excepţii, de regulă contribuţia băiatului era mai mare decât a fetei. Astfel, exista obiceiul ca băiatul să primească pământ, vite de muncă, plug, car, oi şi casă iar fetele lucruri necesare gospodăriei ţărăneşti: trusou, vacă, porci de prăsilă, oi, capre.
Abia în secolul al XVIII-lea vor primi şi fetele dreptul de a fi înzestrate cu pământ sau alte bunuri imobiliare cum ar fi casele şi morile. Elena Udrişte scria în 1990: „Foile de zestre şi diatele sunt adevărate fresce ale anilor când au fost întocmite, consemnând nu numai situaţia social-economică a celui care înzestrează sau a celui care lasă diata, ci şi industria casnică a epocii, prin piese de îmbrăcăminte, materialele din care erau confecţionate-uneori este menţionată şi valoarea lor-, uneltele de muncă ale unei gospodării, mobilierul, casa şi acareturile dimprejurul casei, vitele şi preţul lor, informaţii despre agricultură cu toate ramurile; de asemenea ele consemnează felul cum se administrau şi cum se împărţeau veniturile de pe urma unor instalaţii tehnice populare, cum erau de exemplu morile şi pivele, cursul monedei din acel timp, cuvinte noi introduse în limbă. Pe lângă acestea, diatele pe care le lasă „cu limbă de moarte” testatorii, se constituie uneori în impresionante confesiuni, relatând cu lux de amănunte diferite situaţii dramatice prin care au trecut, unele legate de istoria satului de baştină sau a judeţului”.
