Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Magazin » Desculţ prin iarbă verde

Desculţ prin iarbă verde

Submitted by on 4 August 2010articol citit de 1,175 ori | No Comment

Dimineaţa,  fereastra munţilor pare limpede, neprihănită. Susurul izvoarelor este mai clar şi muzica lor poate fi ascultată în linişte, într-o linişte adâncă şi odihnitoare care vine, vine întruna dinspre inima pădurilor înalte. Mirifice strigări de necuvântătoare  se aud spre desişuri. O căprioară zburdă peste drumul înierbat, pierzându-se în rămurişul codrului. Dinspre plaiul Scărişoarei coboară cântecele Motrului. În zbucium de bulboane înspumate, ca un fecior alungat din rai, râul sare peste stâncării şi se răsuceşte în sforul valului ce-l adoarme pentru lacrimi de stele în oglinda strălucitoare a lacului de la Valea Mare. Zori de august curg pe luciul albastru al apelor, spart din când în când de nălucirea păstrăvilor în zbor, de arcul valului de stropi argintii adunaţi în această rară plăsmuire de dinamism şi frumuseţe.
Păşesc desculţ prin covorul de iarbă verde şi fragedă din poiana întinsă pe mal de lac. Rugul de rouă plânge  sub tălpi, paşii-mi se cufundă-n  valuri de clorofilă. Sub tulpina firului de iarbă, roua dimineţii udă pădurea de iarbă moale, mângâind cu lacrimi şi răcoare trupu-mi încercat de-atâta soare. Umblu-mpresurat de peisaj, calc stingher în suflete de pajişti. Mângâind pe creştet flori şi flori, caut în celesta dimineaţă, vraja muntelui lăsată peste văi şi-mi adun până-n adânc de piept aerul ei crud şi plin de viaţă. Jos, pe vârful degetului meu, buburuza mică vrea să se ridice, zborul ei din nou va căuta ursitul, rătăcind mereu spre crânguri fără de hotar. Tril de păsări iese din hăţiş, încântându-mi gândul, sufletul şi dorul. Este dimineaţă, muntele-i aici şi noi ne petrecem pasul, potecând covorul verde din poiană.Ce plăcut e plaiul cufundat în roua porţilor divine!
În pridvor de munte, sub freamăt de brad, adieri se-ntorc să tremure ramul. Flutură aproape frunza de arţar, valurile subţiri se petrec pe lac şi se sting apoi rânduri-rânduri către mal. Ele duc pe vârfuri suliţi de lumină, dusă-i dimineaţa, soarele-i stăpân! În treacătul lor mai sparg valul de barca pescarului aflată în aşteptare. Dinspre casa pădurarului se aud frânturi de cântec. E vocea inconfundabilă a Menestrelului. Tudor Gheorghe cântă aici, sub culmile smerite ale Cărpineilor. Cântecul trubadurului ne opreşte în loc amintindu-ne încă o dată că rezonanţa şi mesajul muzicii sale nu ar avea atâta farmec şi trăire fără fiorul tămăduitor al cuvântului. Şi, uite-aşa, ne-au mlădiat inimile, dorurile, alţi trubaduri, cu versul lor vindecător şi memorabil. I-am asultat sub pleoapă de arţar, prin freamăt de chitară şi poezie, pe Lucian Blaga, George Topârceanu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. De acolo, dintr-un suflet de Om Mare, ocrotit în inima altui om cu suflet şi iubire de viaţă – Luca Pădurarul, ne-aducem iar aminte de iarna din noi, cu toate că acum natura zâmbeşte-n plină vară. Prin rânduirea-i purificatoare, muzica fermecată a Maestrului, încearcă să ne scape de-această iarnă neprielnică. Şi primăvara. Şi Vara. Şi Toamna. Chiar şi-n iarna-iarnă! Noi tresărim, ne-nduioşăm în tâlcuiri de cânt şi-n suflet încă iarnă mai avem!
Raluca, fata cea mare a pădurarului, nu ştie nimic despre această iarnă. Şi-a chemat prietenii pe firul apei, hohotesc şi se răcoresc în pragul râului. Peste ochii lor limpezi şi strălucitori sălăşluieşte bucuria feciorelnică a verbului a trăi fumos şi bine. Gălăgia tinereţii inocente se risipeşte în ropot de izvoare şi-n răcoarea bulboanelor. Cu chipu-i desenat pe faţa plaiului, Raluca-i numai viaţă şi fericire. Plete-i negre, cu iradieri de mur strălucitor, curg peste umerii umezi, prefigurând imaginea fecioarei care a adunat în priviri toată primăvara vieţii. În visul ei, dorinţele nu îngheaţă niciodată. Din larg de priviri, din ochii ei expresivi şi cuminţi, vin spre noi îndemnuri al înţelepciune şi întemeiere de bine.
Parcă ar vrea să ne spună că în sufletul omenilor nu este loc pentru iarnă. Acolo, numai vară ar trebui, cu mirări trainice şi nădejdi de împlinire! Aceasta-i dorinţa ei! Şi iarăşi, de sus, de sub streşini de brad, se revarsă muzica. Se spune c-au înnebunit salcâmii. Privesc aproape. Văd un salcâm care şi-a pus cercei de aur. Acesta-i semn de trecere spre alte stări. De undeva, din necuprins, se simte foşnet de toamnă. Aici, la Valea Mare, e vară frumoasă. În şoapta râului e ţopăială mare. Băieţii şi fetele sunt în plină vacanţă!

Comments are closed.