Departe, crivăţul striga…

Loading

Parcă niciodată iarna nu a fost atât de blândă la poale de Carpaţi ca în acest an. Reporterul nostru neobosit a găsit deja oamenii la tăiat de vie. Despre muncile de sezon şi obiceiuri în cele ce urmează.

Apariţia vestitorilor primăverii ne arată că am scăpat de ce era mai greu în privinţa iernii
Apariţia vestitorilor primăverii ne arată că am scăpat de ce era mai greu în privinţa iernii

Viscolul se gândeşte tot mai mult să se retragă spre vârfuri de munţi ori să-şi îndrepte aripile spre alte zări. Zăpezile curg în şuvoaie pe gârla de sub costişă. Unde-au fost nămeţii groşi, acolo mai dăinuie pături albe din obolul iernii până dincolo de capătul primăverii. Câţiva săteni mai vrednici şi iubitori de treabă bună au urcat în deal să taie via, dând rost îndeletnicirilor mai devreme, mai cu zor, cum le place lor să se destăinuie celor care s-au desprins de ani buni de pitorescul vieţii de la ţară. Tudor al Marinei, din Valea Aninoasei, vrea să fie an de an primul. Oamenii îi recunosc iscusinţa în a da rod viei din cătarea butucului cu coarde şi căpuşe. Mulţi vin la el, să afle taina acestui meşteşug. Ziua întreagă lucrează în delniţa din curmătura dealului, ascultând glas de păsări şi de păduri cutreierate de fior de vânt primăvăratic. Spre seară rămân să-şi povestească la gura sobei câte şi mai câte.

Despre viitorul şcolii româneşti

Aşa s-a întâmplat deunăzi, când a venit la noi unchiul Haralambie, învăţătorul meu din clasele primare, tare îngândurat că şcoala nu-şi mai află calea. Este convins că, fără temeinicia educaţiei, orişicare naţiune slăbeşte şi piere! Ca să aprindă gândul înţelept, să blagoslovească vorba, Tudor scoate din fucia de salcâm ţuică de prună învechită de el şi o pune la fiert pe plită. Toarnă licoarea în ceşcuţe de pământ pe care le păstrează pe poliţa din pivniţă şi închinăm întru noroc pentru familie, pentru casă, pentru îndestularea gliei şi blândă rodire. În sobă, focul vuieşte încetişor, întreţinut de fagul uscat adus din Ogaşul Lupului, tăiat şi stivuit în şatră de bunicul, în fiecare început de septembrie. Din ferestre au dispărut florile de gheaţă şi se aude că păsărilor li s-a făcut dor de cuib.
Începe a se lega taina şi Tudor vrea să spună că iarna aceasta i s-a părut foarte blândă. S-au răsturnat peste noi fulgi grei înainte de Crăciun, apoi s-au domolit. Mă viscolea în piept din ceruri şi mă tăia cu ger peste obraji, au fost câteva zile, apoi s-au ogoit troienele prin munţi. Niciun vălătuc de vânt sălbatic nu am mai întâlnit în rătăciri de drumuri. Nu a mai fost viscol dezlănţuit de pe creste, din adâncimi de văi, să sufle greu şi să-ţi taie respiraţia, să-ţi albească chipul în câteva clipe! Au fost doar flori de ninsoare care au împodobit pomii, livezile, pădurile şi plaiul.
Mă face să cred că s-a obişnuit cu viscolul şi îl crede stăpânul iernii. Găsesc că este momentul potrivit şi îi citesc mesajul pe care îl primisem cu doar o zi înainte de la un bun prieten, care scria: „Cred în liniştea ta sufletească şi în poezia vremurilor de atunci. A dispărut poezia, norii minţii şi-au făcut veac. Departe, crivăţul striga să-i dai din şuierul sclipirii de-altădat´.” Ce credeţi că i-am răspuns, gândindu-mă la tânguirea lui din cuvinte?
Parcă îl mai aud hoinărind prin munţi, încerc să-i regăsesc acel cântec misterios, aş vrea să-i redau chiar şuierul de odinioară! Dar, mult mă tem că nu voi reuşi, mai întâi din pricina faptului că nu mai am cu mine toate pădurile iar văile-s mai largi şi singure, s-a aşezat pustietatea peste vârfuri şi versanţi! Pădurile s-au prăbuşit în tăiş de secure şi zor de ferăstraie, nimic nu s-a plantat în pantă şi torenţi! Cine să înalţe şuier de viscol peste depărtări? Cine să deschidă poarta la vie şi s-o înnămeţească până-n prag de mărţişor? Cine să-i învelească butucii lui Tudor în cuşme de zăpadă, să sclipească neaua în soare până va fi lacrimă de rod la rădăcini şi tihnă în sufletul bunicului?
Revine speranţa. Strălucesc ochii lui Tudor. El ştie că o iarnă bogată în zăpezi şi geruri este o iarnă sănătoasă şi curată.  Că o astfel de iarnă îţi va aduce o primăvară plăcută şi binefăcătoare. Iarna vine cu primeniri de spirit, te întoarce spre meditaţie şi purificare, pregătindu-te pentru anotimpul care se reîntoarce. Odată cu sosirea primăverii,  vei iubi mai mult viaţa, te-ntorci cu speranţă la natură iar minunile ei îţi stăpânesc sufletul şi te-ndeamnă la fericire. Şi Haralambie speră. Crede că şcoala va renaşte!
Cine îi ajută? Auzi, să iubeşti viscolul?  Doamne, ce folos? Ştie Tudor ce ştie. Are şi viscolul bunătatea lui!