La Uzina de ciment Târgu Jiu lucrează cel mai vechi angajat al Lafarge Ciment (România). Acesta a participat la prima şarjă de ciment produsă aici, pe 18 iulie 1965, „în cinstea celui de-Al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român”.
Constantin Coica are 62 de ani şi lucrează la Fabrica de la Târgu Jiu din momentul punerii sale în funcţiune, moment ce a avut o dublă însemnătate. Era prima fabrică de ciment din ţară care funcţiona pe procedeu uscat, iar primul clinker produs trebuia dus la Bucureşti, în semn de ofrandă, aşa cum se spunea pe atunci: „în cinstea celui de-Al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român”. Deşi au trecut aproape 44 de ani, bărbatul îşi aminteşte totul, de parcă ar fi fost ieri: „Secretarul de partid din fabrică, Mustoiu, ne-a spus că totul trebuie să meargă ca uns, că n-avem voie să ratăm pornirea cuptoarelor, pentru că nu ne mai încadrăm în timp să prindem congresul. Pe de altă parte, era o întreagă comisie, formată din specialişti de la fabricile din Turda şi Gura Văii şi de la firma germană Humboldt, care a asigurat echipamentele şi asistenţa tehnică pentru punerea în funcţiune.” Cu toate că tânărul (din acea vreme) Constantin Coica nu făcea parte din factorii de răspundere, a avut emoţii mari la un moment dat: „Ne-am trezit că iese foc pe coşul de fum şi ne-a fost teamă că s-a produs o avarie. Am aflat, mai târziu, că a fost doar o lipsă de control asupra dozării gazelor de ardere, fapt care a dus la formarea de monooxid de carbon. Acesta nu a avut destul oxigen să ardă în cuptor, iar la ieşirea pe coş, având temperatura şi oxigenul necesare, s-a autoaprins. S-au făcut, însă, reglajele şi situaţia a revenit la normal.
„M-am trezit cocător”
Constantin nici n-a visat vreodată, când era copil, că va produce ciment într-o fabrică mare din judeţul său, Gorj. S-a înscris la profesionala cu profilul materiale de construcţii de la Turda (în 1960, cu patru ani înainte ca la fabrica din Târgu Jiu să se înceapă montajul). S-a dus acolo pentru că era clasă de electricieni şi el spera să găsească de lucru în satul său, la Peşteana. A avut, însă, o mare surpriză: „Mă înscrisesem la profesională la secţia de electricieni, am fost admis, aşa că mi-am luat geamantanul şi am plecat la Turda. Când am ajuns acolo, am aflat că sunt la clasa de „cocători”. M-am supărat tare, am vrut să plec, dar mi-a fost ruşine de ce vor zice oamenii din sat, dacă fugeam de la şcoală.” Mare i-a fost, însă, mirarea, când a fost dus la practică în fabrica de la Turda, dotată cu aparatură modernă pentru acea vreme şi a văzut cu ce se ocupă „cocătorii”, pe care el îi asimilase cu cei de la brutărie: „Când am intrat în camera de comandă, am rămas toţi muţi. Era frumos, modern, iar cocătorii conduceau de acolo arderea materiilor prime.”
„Sper să ies la pensie de la Lafarge”
Timpul a trecut, „veteranul” de acum a făcut liceul la seral în acelaşi domeniu în care lucra, a făcut apoi şcoala de maiştii şi facultatea de subingineri, secţia Materiale de Construcţii. Până şi soţia sa a lucrat în branşă, iar el speră ca de aici să iasă la pensie: „M-am specializat în ciment, ajungând să fac parte din echipele care au asigurat asistenţa tehnică pentru fabricile de ciment construite de români în Iugoslavia, Pakistan, Irak şi Liban. Deşi era pe timpul lui Ceauşescu şi mulţi profitau de ieşirile peste graniţă ca să nu se mai întoarcă, eu n-am rămas în strinătate, ci m-am întors la fabrica de unde am fost detaşat. Nevasta a fost şi ea cimentistă, iar eu sper să lucrez aici până voi ieşi la pensie.”
